Generalul – ulterior mareşalul – Ion Antonescu a fost i) un patriot, ii) un om integru, iii) ca şef al unui stat intrat în război nu şi-a luat nicio garanţie diplomatică, iar iv) ca tactician avea o bună pregătire, numai că a fost contrazis flagrant de desfăşurarea ca atare a războiului. Dar nu a fost şi nu este un erou.
Chiar dacă nu era – cum spune legenda – absolvent al şcolii militare de la Saint-Cyr (şi nicidecum „şef de promoţie“, cum scria Marin Preda în romanul „Delirul“), Ion Antonescu a fost un ofiţer român bine pregătit şi demn de uniforma armatei. Numai că – asemenea multor ofiţeri europeni de pe teatrele celui de-al Doilea Război Mondial – el a fost depăşit de evoluţia prea puţin convenţională a conflictului.
Antonescu a mizat totul pe cartea superiorităţii armatei germane. Era convins, în 1941, că Hitler va câştiga războiul şi că va fixa termenii păcii viitoare. Puţini mai sperau, în vara lui 1941, că Anglia nu va fi îngenunchiată – dar, ulterior, intrarea în război a SUA a schimbat datele problemei. Puţini mai credeau, în vara lui 1942, că URSS &Stalin mai au vreo şansă – dar episoade viitoare precum Stalingrad sau Kursk au întors sensul ofensivei. În faţa dârzeniei britanicilor, forţei Americii şi sacrificiului sovieticilor, Reich-ul german a intrat în agonie. Aliat al Germaniei, Antonescu a fost victima propriei sale încrederi totale în Hitler.
Aici apare a doua problemă:alianţa României cuGermania lui Hitler s-a făcut în termenii unui gentlemen agreement verbal, fără niciun acord scris. Orbit de încrederea în Hitler şi condescendent-ironic faţă de junele rege Mihai al României, Antonescu n-a cerut garanţii, n-a pus (iniţial) condiţii. E o greşeală uriaşă a lui Antonescu. Ca şef de stat, nu poţi implica ţara într-un conflict fără o minimă bază diplomatică. Faptul că, ulterior, a vândut nemţilor petrol şi grâu contra aur nu e o compensaţie
