Era frig, ceea ce e ceva firesc iarna. Dar stând în casă, la căldură, frigul de afară părea departe, atât de departe că uneori uitam de el.
Acolo, afară, copacii îndurau frigul, pentru că ei nu aveau o casă a lor.
Uneori, spunea bunicul, era atât de frig, un frig aspru pe care-l numea ger, încât scoarța copacilor se crăpa, scoțând niște mici zgomote, ca un fel de geamăt.
De aici poate că a apărut expresia: "Era un ger de crăpau pietrele".
Chiar mai ninge, din când în când, pe la munte și prin zonele deluroase.
Îmi închipui cum copiii se dau cu săniuța, aleargă prin zăpadă, se tăvălesc de bucurie prin omătul alb și pufos.
Dar surpriza plăcută o oferă nopțile cu lună, când fulguții de nea alunecă simplu, de undeva din nori invizibili, și se aștern cuminți pe pământ și pe ramurile copacilor triști, ca o năframă moale și călduroasă.
