Alexandru cel Mare (în greacă Μέγας Αλέξανδρος, Megas Alexandros, n. 20 iulie 356 î.Hr., Pella, Macedonia Antică[1] – d. 10 iunie 323 î.Hr., Babilon, Mesopotamia), cunoscut și sub numele de Alexandru Macedon, Alexandru al III-lea al Macedoniei sau Alexandros III Philippou Makedonon, rege al Macedoniei (336 î.Hr.-323 î.Hr.), a fost unul dintre primii mari strategi și conducători militari din istorie. Cuceririle sale spectaculoase i-au făcut pe macedoneni stăpâni ai Orientului Apropiat. La moartea sa, la vârsta de 32 de ani, Alexandru era stăpânul celui mai mare imperiu cucerit vreodată. Alexandru cel Mare a contribuit substanțial la răspândirea civilizației elenistice în întreaga lume. Fiul regelui Filip al II-lea al Macedoniei și al reginei Olimpia s-a născut în anul 356 î.Hr., chiar în aceeași noapte când Templul lui Artemis din Efes a fost incendiat. Tatăl său, care avea multe femei și care își neglija nevasta, i-a oferit fiului său, de-a lungul copilăriei, o educație spartană, fiind foarte sever. Se spune că l-a aruncat în mijlocul unui grup de lei[2]. Zilnic, Alexandru se antrena din greu să lupte și să comande soldați, îndeplinind îndatoriri militare stricte. Datorită acestui mod de viață, a deprins tradițiile militare, dezvoltându-și o constituție robustă.
Mama lui Alexandru, Olimpia, nu era de origine macedoneană, ci era o grecoaică din Epir. După istorici, ea a fost o femeie aprigă, extrem de neconvențională, cu ambiții dinastice foarte puternice și cu interese oculte, crezând în „viața viitoare” și farmece. Soțul ei, regele Filip, a luat-o în căsătorie când ea avea 20 de ani, iar el 28. Dar, foarte curând, după conceperea lui Alexandru, el a început să se sperie de propria lui soție, pe care a surprins-o odată dormind cu șerpi în pat. Oracolul i-a prezis lui Filip că ochiul cu care s-a uitat prin gaura cheii ca să-și vadă pe ascuns nevasta îi va fi scos în viitor. Ceea ce s-a și întâmplat, în cursul unei lupte.
Când Alexandru a împlinit treisprezece ani, tatăl său, regele Filip al II-lea al Macedoniei, a decis că Alexandru avea nevoie de o educație superioară pe lângă educația spartană, și i-a căutat un tutore. Acesta a fost marele filozof al antichității, Aristotel, care s-a ocupat de educația tânărului Alexandru, dându-i acestuia vaste cunoștințe din domeniul filozofiei, astronomiei, matematicii, artei, biologiei, geografiei și politicii.[3] Se povestește că micul prinț a reușit să îmblânzească un armăsar cu coama neagră, de proveniență grecească, vândut regelui de către un comerciant, pe care nu l-au putut călări nici cei mai puternici generali din armata lui Filip și nici regele însuși. Alexandru a exclamat: „Ce cal pierd (ei, suita lui Filip). Și numai pentru că ei nu știu să se poarte cu un cal”. Alexandru i-a cerut voie tatălui său să tragă de frâiele calului și descoperise frica calului față de umbra sa. L-a întors cu fața spre soare și l-a putut încăleca. De atunci, acest armăsar a devenit calul lui Alexandru, pe care l-a numit Bucefal („cap de bou”). Filip, tatăl lui Alexandru l-a cumpărat în 343 î.Hr. pentru o sumă echivalentă acum cu 20.000 lire sterline, iar în acel moment era atât de sălbatic încât nimeni nu-l putea încăleca. Descris ca provenind din cea mai bună linie de creștere thesaliană, Bucefal avea roba neagră și o stea albă în frunte și era mai mare în comparație cu ceilalți contemporani ai săi. Un scriitor grec spunea că Bucefal avea un ochi albastru.
Conform istoricilor, Alexandru era un băiat deosebit, având o frumusețe aproape feminină, și fiind exact opusul tatălui său Filip, care era o „brută care bea de stingea și era dur cu toți cei din jurul său”. Alexandru avea trăsături delicate; toate reprezentările lui rămase până astăzi confirmă acest lucru. Odată ajuns în Tars, Alexandru îl cucerește, după care cade grav bolnav; unii spun că din cauza oboselii, alții că pricina ar fi fost baia în apa rece ca gheața a râului Cidnus. Situația este cu atât mai gravă cu cât regele Spartei încercă o revoltă, aliindu-se cu perșii. Cu toate acestea, Alexandru se mobilizează și, ajutat de locul propice al bătăliei, dar și de abilitatea sa de a-și ordona și conduce trupele în luptă, reușește să pună pe fugă imensa armată de 600.000 de oameni pe care perșii o strânseseră pe câmpia de la Issos. Darius fuge, lăsându-și în mâinile învingătorului mama, soția, fiicele și o pradă de război imensă și se retrage dincolo de Eufrat.
