Începând cu Al Doilea Conciliu de la Vatican, Biserica Romano-Catolică consideră că schisma este în primul rând de natură ecleziologică, că învățătura obisericilor ortodoxe este pe deplin ortodoxă și că "viziunea deplinei comuniuni care trebuie căutată este cea a unității într-o diversitate legitimă"[2] înainte de divizare, deoarece "primele concilii sunt o mărturie elocventă a acestei unități de durată în diversitate".[3] În această viziune, dificultatea principală este dezacordul privind rolul Papei.[4]
Cu toate acestea, un număr de teologi ortodocși consideră că aceste diferențe sunt mult mai semnificative, adânc înrădăcinate și ireconciliabile. Acești teologi susțin că Biserica Romano-Catolică a fost iremediabil afectată de arianism, teologia augustiniană și scolasticism și nu poate fi reconciliată cu teologia ortodoxă cu excepția cazului în care aceste erori sunt stârpite și abandonate
Jeffrey D. Finch susține că "viitoarea apropiere dintre Est-Vest pare să fie depășit polemicile moderne neo-scolastice și neo-Palamiste".[5]
În prezent, principalele diferențe dintre Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică sunt includerea Filioque în Crez (și teologia aferentă a dublei purcederi—aceea că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și de la Fiul) și sfera autorității papale. În plus, Biserica Romano-Catolică a promulgat anumite dogme după Marea schismă (cum ar fi Purgatoriul, Imaculata Concepție a Maicii Domnului și infailibilitatea papală) și alte aspecte ale doctrinei (cum ar fi păcatul originar), care sunt considerate doctrinar greșite (sau, mai tranșant, eretice) de către ortodocși.
