Răspuns:
Oamenii de zăpadă au în comun acea simpatie dulce ce-mi lumina speranța
vie că toate supărările în viață vor pleca
în depărtare.
Iarna sosise cu o săptămână înainte și pământul era acoperit cu o pătură groasă și protectoare de zăpadă strălucindă.Peisajul se vedea ca n basme
,fulgii de nea cădeau peste crengile amorțite ale copacilor,dand impresia de un loc pustiu, părăsit.
Bucuria dispăruse, fiindcă știam că
nu puteam să mă joc așa cum mă obișnuisem în zilele vesele de vară.Mă aflam într-o stare de oboseală și oarecum
mă dezamăgea vremea.Încercam să-mi justific în această perioadă sentimentele
față de ce urma să se întâmple.Starea de
spirit m a determinat să-mi schimb
perspectiva asupra lucrurilor pe care le
consideram cu totul lipsite de importanță.
într-o zi, simțindu-mă singur,m-a cuprins ideea de a construi un om de zăpadă,de-al decora cu tot ce aveam la
îndemână, apoi îl pozam și admiram modul
cum arata.Dacă ar fi avut viață, aș fi purtat un dialog.Noaptea,un viscol puternic susținut de vânt dă viață simplei construcții a omului de zăpadă.În ziua următoare,aud
o voce blândă, fermecată asemenea râurilor line, liniștite,care voia să mă întâlnească,fapt care s-a și întâmplat.
Am vorbit cu el despre toate frământările
launtrice, indirect mă povatuia încât toată
suferința acumulată în decursul timpului,în
suflet, dispăruse într-o clipă.Toată iarna mi-a rămas prieten cu adevărat pănă ce
începuse să se topească, odată cu venirea primăverii.În ultimul moment omul de zăpadă mi-a spus că "și-a făcut datoria".
Mi-am dorit de atunci să trăiesc până ce
îl voi revedea.
Dar un lucru e cert:"fericirea-i trecătoare".
.
