Răspuns :
Răspuns:
Venise toamna. Toate păsările călătoare plecaseră spre ţările calde. Numai o pasăre tare mititică nu putea să zboare după stol, umezindu-i-se ochişorii de lacrimi. Avea o aripă ruptă și din acest motiv era tare deznădăjduită.
Biata pasăre, cu inima plină de jale, se duse cu greu în pădure ca să ceară ajutor de la arbori. Cu glas duios, îi ruga pe copaci:
– Uitaţi, am aripa ruptă! Lăsaţi-mă să trăiesc între ramurile voastre până va sosi primăvara!
– Eu nu pot să te primesc, păsărică! răspunse dezinteresat fagul. Mi-ajunge că am grijă de ramurile mele. Pleacă de aici! Du-te la stejar!
– Nici eu nu pot! vâjâi stejarul răutăcios. Mă tem să nu-mi mănînci ghinda. Fugi, păsărică, în altă parte! De nu, îţi rup şi cealaltă aripă.
Așa o goniră pe sărmana păsărică şi ceilalţi arbori din codru. Era la marginea disperării cînd auzi o voce:
– Unde te duci, draga mea? întrebă bradul cu blândețe.
– Nu mai știu unde să mă duc, bradule. Toţi copacii m-au prigonit și nu vor să mă primească între ramurile lor. Uite, aripa mă doare şi nu mai pot să zbor. Suratele mele au plecat, eu am rămas singură și-s neputincioasă.
– Vino la mine, zise blând bradul, înduioşat de soarta bietei păsărele. Poţi rămâne cât vrei între ramurile mele.
Bradul se îndoi de șale pentru ca păsărica să poată urca între ramuri. Pasărea își făcu un culcuș frumos și adormi pe loc. Într-o noapte, vântul porni să sufle cu putere mare, semn că se apropia iarna. Frunzele arborilor se îngălbeneau şi cădeau la pămînt, una câte una.
– Pot să scutur şi frunzele bradului? îl întrebă vântul pe Moş Crivăţ, împăratul vânturilor.
– Nu! spuse Moș Crivăţ. De brad să nu te atingi deloc! El a fost bun cu biata păsărică. Trebuie să avem și noi milă de el. Podoaba verde să nu-i cadă niciodată!
Se spune că de atunci, bradul cel bun îşi păstrează frunzele verzi atât vara, cât şi iarna.