Explicație:
Judecata
Tudor Arghezi
Baruţu a stat cu fruntea plecată, ca un acuzat ce este, şi n-a suflat. Din când în când, o mişcare cocoşată de umeri, arată că vroia să ofteze. Dar, ce, aşa se poartă un băiat cuminte cu lumea? O scuipă? Scoate limba?
De la un timp, Miţu a căzut şi ea pe gânduri şi se vede singură acasă, fără Baruţu, pe care nu-l va mai trage de breton şi care nu-i va mai răspunde cu nici un ghiont. O singură ceaşcă de lapte se va găsi dimineaţa pe masa copiilor şi un scaun va fi gol. Iar la masă, ea, Miţu, o să stea singură între doi babalîci. Ochii lui Miţu se ridică din meditare, cuprinşi de o undă de lacrimi şi zice Miţu:
- Îi vine să plângă... fără să ştie că-i plâng ochii ei.
Şi, din scaunul ei, până la Baruţu, ea face o singură săritură, îl ia în braţe, îl strînge şi îl sărută. Baruţu e desfiinţat în toate mândriile lui. Tătuţu şi măicuţa au vorbit azi mai gros ca întotdeauna. S-a hotărât! Baruţu iese încet dintre scaun şi masă, vine către măicuţa, care s-a sculat în picioare, ca să-i dea legătura, paşeşte resemnat şi cu ochii în jos, îşi frămîntă vîrful degetelor, încurcate ca într-o aţă de păianjen.
- Nu mai fac!... geme Baruţu, nădăjduind.
- Nu mai face niciodată! adăugă Miţura.
- Păi, a venit căruţaşul...
- Spui tu, Miţule, drept, că n-are să mai facă niciodată?... Bine.
- Domnule căruţaşule, du-te acum şi vezi-ţi de treaba... a zis că nu mai face...
Împăcare generală. Nu se va mai vorbi niciodată de scuipat şi de scoaterea limbii. A reapărut bucuria. Dar emoţiile au obosit pe Baruţu, care zice:
- Mă duc să mă culc...
