etc.
rugăciunilor şi imnurilor adresate zeilor, înregistrarea contractelor sau compunerea de texte, mituri sau chiar glume. În mileniul al II-lea î.Hr., au apărut şcoli pentru sclavi dedicate exclusiv învăţării acestei arte. Astfel, meşteşugul scrisului s-a răspândit tot mai mult.
În China antică, scrisul avea un scop eminamente divinatoriu; cel mai vechi vestigiu scriptic chinez a fost descoperit în situl Xiaotun de pe râul Huan: peste 50.000 de inscripţii pe carapace de broască-țestoasă, încorporând peste 4.500 de caractere diferite, care datează de prin 1400 î.Hr.
Primele forme de suporturi fizice pentru scriere au fost concepute în jurul secolului al VI-lea î.Hr. Aceste expresii primare ale cărţii se realizau din suluri de bambus sau fâşii de lemn, care erau inscripţionate cu o cerneală rezistentă şi prinse între ele cu o coardă, purtând numele de jiance sau jiandu. Din cauza sensibilităţii la degradare, modelele de jiance sunt foarte rare azi, deşi au fost folosite foarte mult timp, chiar şi după inventarea hârtiei. Începând de la Confucius (551-479 î.Hr.), acestea au devenit instrumente ideale de propagare a cunoaşterii ştiinţifice, folosind la transmiterea prin scris a unor tratate de filosofie, astronomie, cartografie și medicină (vezi şi Martyn Lyons, Istoria Cărţilor, Editura Art, 2011).
Invenţia providenţială a hârtiei este atribuită de tradiţia chineză unui eunuc pe nume Cai Lun, în anul 105 d.Hr. Elementele folosite pentru alcătuirea hârtiei au fost scoarţa de copac, cânepa şi chiar plasa de pescuit şi cârpe vechi. Procesul înlocuirii bambusului cu hârtia a durat mai multe secole, tehnica producerii hârtiei fiind bine păstrată de poporul chinez până în jurul anului 610 d.Hr., urmând să ajungă în Europa abia în secolul al XII-lea.
Pxilografiei a fost descoperită într-un cufăr sigilat (alături de alte documente), dezgropat la începutul anilor 1900 la Dunhuang. Cartea conţine anumite texte budiste, se institulează Diamantul Sutra şi datează din anul 868 d.Hr.
