4. Identifică două însușiri ale Martei: una prezentată în mod direct, iar alta dedusă indirect din felul de a vorbi, de a se comporta al personajului, valorificând textul dat
„Sculându-se, Mihu era mai ursuz decât totdeauna și se mișca ticăit și fără nicio treabă prin casă; simți doar o adevărată ușurare când Safta deschide ușa și intră cuprinsă de îngrijorare la dânsul.
-Mihule, îi zise ea cu stăruință. Eu nu știu ce e de capul Martei. Aseară a stat până târziu pe laița de subt părul din fundul grădinii! Când s-a întors apoi în casă, era mâhnită și tăcută, iar după ce s-a așezat la odihnă, mereu suspina, mereu se zvârcolea în culcuș și plângea prin vis de se înăbușea. Eu nu știu ce o fi... sfârși ea ștergându-și lacrămile.
-Nu știi! Grăi Mihu îndârjit. Se vede că nu știi! Ba s-a bucurat că iese din casă! [...]
Îi era greu Mihului la inimă, dar nu se arăta și nu-și dezvelea slăbiciunea chiar înaintea nevestei.
-Așa-i! Urmă Safta. Astăzi dimineață am întrebat-o: „Marto, draga mamei, ce-ți e?” Tăcea și tăcea. Nu puteam să scot o vorbă din ea. Privea mereu la mine, parcă era speriată.... „Nimic zise ea în sfârșit, dar grozav mi-e de greu. Roagă pe tata să nu facem azi logodna”. „Cum? Nu vrei să te măriți după Toderică?” O întrebai eu. „Da, îmi răspunse ea. Mă mărit, dar mai târziu.Numai acum, nu”. [...]
-Marto! Zise Mihu înăbușit. Dar ce să-ți zic. Tu mergi de capul tău?
-Nu merg, tată! Îi răspunse ea.
-Nu mergi? Dar umbli și vrei să te măriți precum te poartă gândul, grăi Mihu.
-Nu vreau! Răspunse Marta hotărâtă.
-Atunci ce vrei cu acel ticălos? Strigă Mihu purtat de patimă. [...]
-Taică! Nu zice că e ticălos, căci îți batjocorești fata! [...]
-Lasă, taică nu te supăra! Nu fi mâhnit! Nu am să-l uit în viața mea, dar niciodată n-am să vorbesc despre dânsul. El s-a dus pentru ca să nu se mai întoarcă. Poate însă că, dacă l-ai cunoaște, i-ai zice să rămâie, atât e de nu știu cum, dar doresc, taică, să-l vezi și tu, apoi mărită-mă după cine vei voi.
-Draga mea copilă! Răspunse Mihu mișcat. E mai bine să nu-l vezi nici tu și nici eu să-l văd. Mi s-ar sfărâma inima.
-Dacă socotești, tată, apoi fie și așa! grăi Marta; după aceea ieși încet din casă, iară Safta ieși în urma ei.
Mihu se lăsă pe un scaun de lângă masă, își rezemă capul pe cot și rămase vreme îndelungată perdut în gânduri mistuitoare. Viața îi era ruptă în două, după toate câte a suferit în cele din urmă zile; acum se temea că nici în viitor nu-i mai rămâne nicio mângâiere. Nu se îndoia că Marta peste câtva timp se va alina și va perde gândul de dragoste pentru păstor; dar suferințele ei erau mai grele pentru dânsul. Ar fi purtat și aceste suferințe, și nu-l mâhnea decât un singur gând: ce va zice lumea? Toată viața a trăit astfel, ca lumea să poată vorbi numai bine despre dânsul; așa învățase de la părinți, așa se obicinuise, așa își găsea cea mai mare dintre mulțumirile vieții și acum, deodată, vedea risipindu-se partea cea mai scumpă din prețul bogățiilor și al bunelor sale fapte”.
(Ioan Slavici, Gura satului)