Răspuns :
Răspuns:
Poezia a fost publicata prima oara in revista “Gandirea”, la 1 mai 1922, si a fost inclusa in volumul In marea trecere, 1924. In editia de Poezii din 1942 a fost integrata cu diferente minore.
Nichita Stanescu identifica aici un vers monumental al literaturii romane (“Eu cred ca vesnicia s-a nascut la sat”), al doilea ca valoare si expresivitate dupa versul ce deschide Oda… eminesciana.
Poemul e o metafora a permanentei. Temporalitatea se instituie drept criteriu la care se raporteaza valoric satul ca spatiu matrice. Adresat, discursul liric fixeaza starile emotionale pe coordonata iubirii. Ea este martor al meditatiei unui eu neconsolat de durerea trecerii si suferinta: “Copilo, pune-ti manile pe genunchii mei. / Eu cred ca vesnicia s-a nascut la sat. / … / Aici se vindeca setea de mantuire…”
Spatiu matricial, dupa cum am sugerat deja, satul este teritoriul privilegiat al curgerii incetinite a timpului, unde eternitatea a gasit “cadenta” si durata: “Ritmul vital al insului e acordat cu cel cosmic, a carui durata este eter-nitatea” (George Gana, op. cit.). Asociata vesniciei, iubirea se proiecteaza dincolo de existenta umana individuala, adaugand conotatii la ideea apartenentei neconditionate la un univers spiritual, sufletesc, genetic. In “pozitie” calm meditativa, cu mainile pe genunchii lui, copila devine confesor la starea de contemplatie si la revelatia eului liric.
Daca vesnicia e dimensiunea temporala impinsa spre origini, timpul se dovedeste solidar cu aspiratia umana de stapanire a Cosmosului pe coordonata ce i se refuza cel mai dureros. Satul e un spatiu situat la coincidenta cailor stelare – metafora aceasta e implicita:, “Aici orice gand e mai incet, / si inima-ti zvacneste mai rar, / ca si cum nu ti-ar bate in piept, / ci adanc in pamant undeva”. Acestor ritmuri calme, acestei consubstantialitati cu pamantul / lutul care ne construieste, li se sincronizeaza nostalgia puritatii. Absorbtia spre divin e calea de acces spre mantuire, adica spre vindecarea sufletului de toate pacatele mostenite, pe care pamantul le primeste, ca si cum ar intra in rezonanta cu ecouri vechi.Detasat, ca existenta de sine statatoare, sufletul satului umple spatiul fal-faind “ca un miros sfios de iarba taiata, / ca o cadere de fum din stresini de paie, / ca un joc de iezi pe morminte inalte”. Sintagma din titlu preia semnificatii metaforice care, corelate, configureaza un univers de sensibilitate plin de poezie: mirosul ierbii, fumul cazut, jocul iezilor pe morminte deschid spatiul catre o a patra dimensiune – aceea a unui spatiu-timp fara determinare. Trecut imemorial si perspectiva nelimitata, scufundare de zodii si efemeritate a orizontului inaltat parelnic, inocenta dezlantuire a naturii deasupra formelor caduce…
Seara devine timpul sacru – amintind de momentul acesta in viziune eminesciana, ca timp al izvorarii. Poezia devine un cantec-elogiu, evitand descriptivul si imnicul. Poem-sugestie, poem-receptacul de semnificatii emblematice, Sufletul satului concentreaza imagini arhetipale despre satul originilor sau satul-idee, asa cum il numea poetul in Elogiul satului romanesc. Satul-idee si orasul modern stau in opozitie. “Satul nu este situat intr-o geografie pur materiala si in reteaua determinantelor mecanice, ca orasul; pentru propria sa constiinta, satul este situat in centrul lumii si se prelungeste in mit. Satul se integreaza intr-un destin cosmic, intr-un mers de viata totalitar, dincolo de al carei orizont nu mai exista nimic” (Ion Pop, op. cit). In acest spatiu poetic al legaturilor perfecte in cerul copilariei cu universul tainelor, satul se reveleaza ca existenta ritualica, rostindu-se intr-un limbaj magic, esential.
Asocierea cu Elogiul satului romanesc nu e intamplatoare: “Poezia aceasta anticipeaza teoria filosofului despre matricea folclorica a ordinii faptelor spirituale prin care cultura se monumentalizeaza intr-un proces de maturizare spirituala pusa sub semnul “vesniciei satului”, satul fiind considerat, ca pastrator al matricii stilistice, un itinerar indelung pregatit pentru geniile creatoare de cultura majora” (E. Todoran, Lucian Blaga. Mit. Poezie. Mit poetic). Satul, cu metafizica lui, e o lume-totalitate, o geografie mitologica in care sufletul traieste la adapostul arhetipurilor si al ritmurilor ritualice.
Răspuns:
..
Explicație:
Poezia "Sufletul satului" de Lucian Blaga este inclusa in cel de al treilea volum de versuri al autorului, intitulat "in marea trecere".
Titlul volumului constituie definitia blagiana a vietii, pe care poetul o vede, la modul heraclitean, ca pe o curgere necontenita in moarte; altfel spus, murim putin cate putin din clipa in care ne-am nascut.
Aceasta idee este exprimata si in dramatica invocare a lui Dumnezeu din moto-ul volumului: "Opreste trecerea. Stiu ca unde nu e moarte, nu e nici iubire, - si totusi te rog: opreste, Doamne, ceasornicul cu care ne masuri destramarea."
In totalitatea lui, volumul exprima o stare de tristete metafizica, pentru ca-poetul tulburase "corola de minuni a lumii" cu nepermise intrebari.
In consecinta, lumea si-a schimbat infatisarea (fiind redusa la "semne" sau "rune"), din cer vine "un cantec de lebada", iar poetii devin "cantaretii leprosi" ai unui cer zavorat.
Iesit de sub cupola protectoare a "corolei de minuni", creatorul traieste sentimentul imbatranirii ("Sunt mai batran decat tine, mama") si al tradarii sacrului.
Vindecarea de ranile launtrice ar putea-o constitui intoarcerea in spatiul magic al "satului minunilor".
Tema poeziei o constituie nostalgia dupa toposul mitic al satului, locul in care omul isi poate regasi puritatea .
Dupa cum se vede, poetul traieste, la modul expresionist, teroarea orasului tehnicizat, cu masini "subpamantene" si imagini de cosmar.
Titlul contine sugestia unui "suflet" pe care il are satul, entitate metafizica prezenta in straturile lui arhaice si care "vine" ca un "duh" spre vremurile noastre.
Universul operei:
Poezia "Sufletul satului" este alcatuita din doua strofe de intindere inegala, cu vers alb:
" Copilo, pune-ti mainile pe genunchii mei.
Eu cred ca vesnicia s-a nascut la sat.
Aici orice gand e mai incet,
si inima-ti zvacneste mai rar,
ca si cum nu ti-ar bate in piept
ci adanc in pamant undeva."
Textul se deschide printr-o invocatie in care termenul "copilo" este generic (reprezentandu-i pe toti oamenii satului): in conceptia autorului, acestia traiesc intr-o lume apartinand mitului, intrucat izbutesc sa se mentina "pe linia de apogeu, geniala, a copilariei".
Departe de demonia civilizatiei mecanizate, satul constituie o imagine micsorata a "corolei de minuni a lumii", caci aici, oamenii traiesc "intr-un raport de suprema intimitate cu totalul si intr-un neintrerupt schimb de taine cu acesta" (Lucian Blaga).
Cel de al doilea vers, devenit celebru, face din sat un demiurg al veciei: "Eu cred ca vesnicia s-a nascut la sat".
Spatiul satului este astfel sacralizat, prin faptul ca aici s-a nascut Marele Timp. De altfel, intr-o poezie ulterioara ("Fum cazut"), satul este comparat cu o "biblica satra" (aluzie, probabil, la staulul in care s-a nascut Iisus).
Pentru a nu-i stanjeni linistea sfanta, gandul devine "mai incet", iar bataile inimii se aud, parca, in pamant, acolo unde dorm stramosii.
Intoarcerea in "satul minunilor" echivaleaza cu o revenire in paradisul originar, pentru ca "Aici se vindeca setea de mantuire", iar omul este absolvit de pacatul adamic; iar pelerinul care si-a " sangerat picioarele " in "pietrele" profanului, se vindeca stand "pe un podmol de lut".
In prima strofa, satul este vazut ca spatiu al unei geografii sacre si ca un Centru al lumii.
Strofa a doua cuprinde cinci versuri, dintre care, ultimele patru definesc sufletul satului, prin intermediul a trei comparatii:
Prima dintre acestea este continuta in versurile:
" Sufletul satului falfaie pe langa noi, ca un miros sfios de iarba taiata".
si sugereaza puritatea si prospetimea acestui "duh" venit parca din alta lume.
Ne-am putea intreba daca acest misterios suflu care "falfaie" nu este chiar "porumbelul Sfantului Duh" (despre care Blaga vorbeste intr-o alta poezie).
In versul urmator, sufletul satului este comparat cu "o cadere de fum din stresini de paie", invaluind ritualic, in ceatul de taina al serii, pe omul intors la vatra.
A treia comparatie (" ca un joc de iezi pe morminte inalte") ar putea sugera ca sufletul satului reuneste viata si moartea intr-o eterna ingemanare.