„Examenul de istorie cu profesorul Mayer a fost însă foarte obositor. Mă săturasem să-i tot răspund. Mai pe urmă am aflat că el nu dădea niciodată nota zece şi că mie a trebuit să mi-o dea fiindcă deşi întrebările lui mă vârau adânc în istorie, scutu­ram capul şi ieşeam uşor la suprafaţă. Am ieşit din clasă împleticindu-mă şi seara în dormitor am simţit iar că de fapt nu adorm, ci îmi pierd cunoştinţa, aşa cum mi se întâmplase la Câmpulung. M-am trezit târziu cu o sen­zaţie apăsătoare de chin. Nu ştiam unde sunt şi am luat-o spre fereastră, pe care am deschis-o şi am sărit jos în stradă. Am căzut pe brânci şi mi-a clănţănit bărbia de pavaj. Asta parcă m-a mai răcorit. Am intrat îndărăt pe poartă şi m-am întors în pat. Dimineaţa m-am uitat să văd de la ce distanţă sărisem. Mi s-a părut că am visat, deşi aveam bărbia vânătă şi mă dureau coate­le şi genunchii. Nu înţeleg cum de n-am murit, sau nu mi-am rupt picioarele. A doua zi spre prânz s-a afişat în hol lista celor reuşiţi la examenul de bursă. Eram în capul ei, pe toată şcoala, cu media generală zece. M-am îndepărtat nedumerit: atunci de ce ieşise aşa de prost la Miroşi? Fuseseră acolo examenele mai grele? Şi dacă şi la Câmpulung aş fi ieşit ca aici? Mai poate cineva să spună că n-ar fi fost tot aşa!?
Şi în minte îmi veni, o dată cu un surâs şi înainte ca toate a-cestea să rămână definitiv în urmă, o scenă care se petrecuse a-colo în curtea şcolii din Miroşi. Câţiva din cei vechi ieşiră afară din ateliere să-i vadă şi să stea de vorbă cu cei noi. Că de pe un­de sunteţi, c-o fi, c-o păţi. în acest timp un domn corect îmbră­cat, dar nu prea îngrijit, nu prea tânăr şi parcă neras, cu pantalo­nii burlan, puţin adus de şale, se apropie tiptil de undeva şi când ajunse în spatele celor care părăsiseră lucrul, îi cârpi năprasnic după ceafă şi făcu acelaşi lucru cu picioarele trântind vreo doi-trei din ei la pământ, care se duseră de-a-mboua, imprimându-le parcă în acelaşi timp şi mişcarea de ridicare, care îi retrimise glonţ prin uşile atelierelor.
Şi îmi amintesc expresiile lor. Păreau, în orice caz, veseli! Cine ştie? Poate că într-adevăr era veselă viaţa lor acolo, cu a-cest sistem moştenit de la romani, care prevedea că învăţătura severă de carte sau de meserie trebuia însoţită de pumni cum­pliţi după ceafă şi picioare îndesate în spate. Ceea ce pasionează un elev în şcoală şi e revelator pentru înzestrarea pe care o demonstrează el mai târziu, e un simplu accident, alteori o bizarerie. în şcoala primară, la cererea de ase­menea ciudată a celui de-al doilea învăţător al meu, domnul Georgescu din Balaci (pe primul despre care am vorbit mai îna­inte îl chema Ionel Teodorescu şi era originar din sat), am scris vreo optsprezece pagini despre istoria invenţiilor. Toată şcoala a rămas uluită. Domnul Georgescu m-a pus să-mi copiez lucrarea, s-o publice el undeva. Ar reieşi că ar fi trebuit sa fijung fie in­ventator, fie, în orice caz, un specialist în această materie. N-am ajuns!”
Rezumatul va rog