ÎMI TREBUIE URGENT REZUMATUL ACESTUI TEXT DACĂ SE POATE DE 10 RÂNDURI VA ROG

La doi ani şi jumătate, Mara ştia să răspundă la telefonul smart al lui tăticu’. Glisa cu degeţelul, apoi îl ducea cu o mină serioasă la ureche: ,,Alo! Mala teleton.” Deşi îl pufnea râsul, tăticu’ era foarte mândru de ea. Uneori, când erau în maşină, blocaţi în trafic şi Mara începea să plângă, tăticu’ îi dădea telefonul lui ca să se joace cu el. Şi, brusc, Mara se potolea.

Pe la trei ani şi jumătate, atunci când mămica şi-a cumpărat o tabletă, Marei i s-a deschis un nou univers. Când reuşea să pună mâna pe ea, în bucătărie, acolo unde mami căuta reţete sau instala aplicaţii de nutriţie, începea pentru fetiţă o adevărată călătorie tactilă. Toate degeţelele atingeau acum ecranul şi se mişcau în mai multe direcţii, ferestre cu poze colorate se deschideau sub ochii ei, zeci de iconiţe se copiau dintr-o parte în alta sau dispăreau pur şi simplu ca prin minune. Când Mara a reuşit de una singură ,,primul ei Skype”, adică a deschis programul, a apelat şi a vorbit cu naşa din Italia, mămica a decis să-i cedeze ei tableta. Oricum, prea multe nu făcea cu ea. Aşa că tableta a ajuns printre jucăriile Marei, pe jos, în camera ei. De ursuleţi şi de păpuşi se plictisea repede, de tabletă – niciodată, deşi de două ori a vărsat pe ea cacao cu lapte şi o dată a lovit ecranul cu colţul unui cub, pentru că a enervat-o ceva din minunata lume virtuală.

În casa prietenilor mei, mă uitam la Mara cum încearcă să schimbe posturile de la televizor glisând dintr-o parte în alta cu degetul pe ecran. Ştie că există un ,,aparat” special pentru aşa ceva, care se numeşte telecomandă, dar refuză să-l folosească. În fond, ar trebui să meargă şi aşa, cu degetul! Televizorul este de vină, e defect. ,,Trebuie să mai facem o rată să ne luăm un Smart TV”, oftează mămica. La grădiniţă, educatoarele spun că inteligenţa Marei este peste medie, însă fetiţa are probleme de comunicare cu alţi copii şi e foarte posesivă cu lucrurile ei. Nu împarte nimic cu nimeni. Ei bine, într-o comunitate de copii, lucrurile stau altfel. Nu poate să apese pe nasul lui Luca, băiatul care o tot sâcâie, şi el să tacă din gură.

Puţin înainte de Crăciun, un Moş destul de jerpelit stătea în faţa unui magazin Flanco, le cerea copiilor care treceau pe acolo să-i spună poezii şi îi întreba ce cadouri vor să primească. Unul din doi copii răspundea că îşi doreşte o tabletă. În magazin, la casă, părinţii se înghesuiau să cumpere tablete în rate, cu carduri Avantaj. Nu puteau să-şi dezamăgească copiii. Erau tablete ieftine, de 3-400 de lei, pentru oameni săraci, care nu cheltuie mai mult de 150 de lei pentru masa de Crăciun. Dar lucrurile nu stau deloc aşa. Tableta este esenţială pentru copii, căci degetele lor par deja programate genetic pentru a manipula spaţiul virtual prin atingere.

Primul meu telefon smart (şi ultimul, de altfel) zace şi acum într-un sertar. N-am reuşit să mă obişnuiesc cu el şi l-am abandonat, revenind la cel clasic, ,,cu butoane”. Am ajuns la concluzia că degetele mele sunt ,,greşite”, apăsau cu totul aiurea, şi cu o încetineală de melc – îmi lua zece minute să scriu un SMS banal, aşa că telefonul pur şi simplu mă enerva. Da, dar şi eu pot face minuni cu mouse-ul! Pot da o mie de click-uri pline de dibăcie când joc jocul meu online. Însă dacă mă pui în faţa unui laptop cu touchpad, mă blochez.

Mi-am zis, totuşi, să mă upgradez, să învăţ. Aşa că am perseverat şi mi-am luat o tabletă. Cu un ecran mare, ca pentru mine. Acum recunosc că m-am îndrăgostit de ea iremediabil. Însă tot am impresia că degetele mele nu sunt făcute pentru aşa ceva, că îndeplinesc o sarcină improprie. Şi e normal să fie aşa – cum i s-a dezvoltat generaţiei noastre simţul tactil în copilăria timpurie? Nu era nevoie să pipăim nimic, poate doar la jocul ,,Baba oarba”, când, legat la ochi, trebuia să-l recunoşti pe copilul pe care l-ai prins după trăsăturile feţei. E de râs! ,,Baba oarba”, singurul exerciţiu care ne antrena pentru tehnologia touchscreen de peste 20 de ani! În schimb, învăţam caligrafie şi umpleam zeci de caiete cu litere frumos încondeiate. La ce ne-a folosit?

(Adina Popescu, ,,Dilema veche”, nr 575)

Alegeri cu cîştigători obligaţi să guverneze în coaliţii, conflicte întreţinute de ameninţări cu sancţiuni, războaie locale, cu cîştigători temporari aşteptaţi de tribunalele naţionale şi internaţionale - în anul 2006 au continuat toate relele şi tot binele din anii anteriori, spre marea bucurie a analiştilor care spun că au avut dreptate chiar şi cînd n-au avut. Devenită cancelar al Germaniei, doamna Angela Merkel a coagulat o coaliţie a partidului ei creştin-democrat cu adversarii social-democraţi. În Italia, alegerile consemnează înfrîngerea la limită a lui Berlusconi şi victoria fragilă a stîngii. În ambele ţări, scorul electoral nu permite cîştigătorilor să treacă la reformele radicale necesare economiei ţărilor lor. Franţa trăieşte un agitat an preelectoral, agitaţiile străzii întunecă succesele guvernării, percepute ca un agent al crizei. În America Latină cîştigă stînga: pragmatică în Brazilia şi Chile, radicală în Venezuela şi Bolivia. În ţările fostului lagăr comunist, alegerile libere sînt oglinda unei opinii publice divizate, scîrbită de trecut, speriată de viitor. Cehia stă de luni de zile fără guvern, partidele cu un număr egal de mandate nu pot obţine un vot de încredere; în Polonia, gemenii Kaczynsky - unul preşedinte, celălalt prim-ministru - nu prea sînt dispuşi să accepte existenţa altor opinii în afara celor suţinute de ei. În acest context, extinderea Uniunii Europene are aerul unei sărbători de familie la care adulţii vin din obligaţie, copiii se plictisesc, şi doar cei nou-veniţi îl aşteaptă pe Moş Crăciun, evident ocupat în altă parte. Moartea lui Slobodan Miloşevici în custodia Tribunalului de la Haga, înainte de sentinţă, aminteşte ţărilor europene că acel conflict nu e încheiat. Pentru mulţi locuitori ai continentului, dialogul democratic e bun atîta timp cît li se dă dreptate, dacă nu - arme şi ideologii de toate felurile îl pot înlocui. Dus în numele luptei cu terorismul, războiul din Irak pune într-o poziţie dificilă puterea militară a Statelor Unite: masacrele interetnice şi interreligioase fac zilnic victime; deşi sub ocupaţie, Bagdadul este unul dintre cele mai periculoase oraşe de pe pămînt. Alegerile de la jumătatea termenului au adus la Washington o majoritate incomodă pentru preşedintele Bush. Intenţia iniţială de a da un semnal prin înlăturarea dictaturii lui Saddam Hussein, astfel încît statele din Orientul Mijlociu să se molipsească de democraţie, nu s-a materializat. Poziţia slabă a americanilor în Irak dă un impuls popularităţii formaţiunilor radical musulmane: talibanilor din Afganistan, dar şi formaţiunilor din Teritoriile palestiniene. Organizaţia Hamas cîştigă alegerile, Guvernul alcătuit pe baza lor nu este recunoscut, în Gaza este răpit un soldat israelian, la frontiera cu Libanul, Hezbollah răpeşte doi, Israelul se simte îndreptăţit să declanşeze o acţiune armată în Liban: 34 de zile de bombardamente, distrugeri, victime civile de o parte şi de alta, armistiţiul îngheaţă o situaţie în care e dificil de spus cine e învingătorul. Şi în timp ce voci influente din Statele Unite îndeamnă diplomaţia americană să înceapă convorbiri cu Siria şi Iranul pentru a calma situaţia din Orientul Mijlociu, Siria întreţine criza politică din Liban, iar Iranul nu renunţă la intenţia sa de a se dota cu arma atomică, documentînd prin negarea Holocaustului necesitatea raderii statului Israel de pe suprafaţa pămîntului. Nu se ştie pe cine vrea dictatorul nord-coreean să radă de pe suprafaţa pămîntului, dar experimentarea de către ţara sa a unui dispozitiv nuclear a produs multă nelinişte, iar negocierile ulterioare nu inspiră prea mult optimism: un dictator imprevizibil ducînd o politică opacă are posibilitatea de a da foc lumii. Şi preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, are la îndemînă cutia de chibrituri, dar preferă să se ocupe de combustibil. Anul a început sub semnul pedepsirii Ucrainei, prin încetarea livrării de gaz, şi a continuat prin măsurile punitive luate împotriva Georgiei şi a Moldovei, prin declaraţii ostile la adresa diverselor acţiuni ale ţărilor din fostul spaţiu comunist. Robert Gates, şeful Pentagonului, găseşte că eforturile lui Putin de a "reda ruşilor mîndria naţională" nu-i pun în primejdie pe vecini. Se refac, în consens, vechile axe ale puterii, chiar dacă unii sateliţi izbutesc să evadeze, să-şi schimbe traiectoria. Marşul democraţiei, care la începutul anilor 90 părea ireversibil, ia uneori forme atît de originale, încît seamănă pînă la confuzie cu o dictatură. Ca în romanul lui Orwell, 1984, pe teritorii îndepărtate de centrele de putere - Darfur, Congo - se petrec masacre. Le consemnează doar analiştii convinşi că va fi şi mai rău.