Polul Nord geografic terestru, sau pur și simplu polul Nord, este punctul cel mai nordic al planetei Pământ. Acesta este definit ca fiind punctul de intersecție între axa de rotație(d) a Pământului și suprafața pământului în emisfera nordică, unde se întâlnesc toate meridianele(d) și fusele orare. Acest punct geografic nu este fix pe suprafața Pământului, deoarece axa de rotație a Pământului, care o definește, variază(d) slab cu o perioadă de aproximativ paisprezece luni. Cu toate acestea, adesea poziția este considerată aproximativ fixă.
Polul Nord geografic nu trebuie confundat cu polul Nord magnetic, punctul central al câmpului magnetic al Pământului către care arată toate acele busolelor. Acest concept, numit „adevăratul Nord(d)”, a fost descoperite, descris și prezentat de către omul de știință polimat chinez Shen Kuo în secolul al XI-lea.
Polul Nord se află în mijlocul Oceanului Arctic, deasupra câmpiei abisale polare (cunoscută sub numele de bazinul Amundsen(d) sau bazinul Fram) și în apropiere de dorsala Lomonosov. Dedesubtul polului, oceanul ajunge la o adâncime de 4261 metri[1] și este în permanență acoperit de gheață, spre deosebire de polul Sud, situat pe masa continentală a Antarcticii. Cu excepția unor bancuri de pietriș nepermanente, cel mai apropiat uscat este insula Kaffeklubben, situată la 707 km de pol.
Prima explorare a polului Nord, deși contestată, este atribuită americanului Frederick Cook(d), care ar fi ajuns la pol pe 21 aprilie 1908, dar el nu și-a dezvăluit traseul real.[2] Congresul Statelor Unite a pus prima explorare pe seama americanului Robert Peary, care susține că a ajuns la polul Nord pe 6 aprilie 1909, dar istoricii au contestat acest fapt după descoperirea unei copii a jurnalului lui Peary, care s-ar fi înșelat cu estimările sale.[3] Prima explorare confirmată a polului Nord este, prin urmare, cea a norvegianului Roald Amundsen și a italianului Umberto Nobile(d), care au zburat deasupra polului cu un dirijabil la 12 mai 1926.
Temperatura la polul Nord poate varia între -43 °C și 0 °C, ceea ce favorizează persistența gheții la suprafața mării cu o grosime care variază între doi și patru metri. Banchiza este însă amenințată și Oceanul Arctic ar putea ajunge liber de gheață în timpul secolului al XXI-lea, în parte din cauza încălzirii globale și a reducerii efectului albedo.[4] Această situație nouă va facilita accesul la resursele subterane din regiunea Arctică(d) și există germenii unei dispute teritoriale între cele cinci țări riverane Oceanului Arctic: Canada, Rusia, Norvegia, Danemarca(d) și Statele Unite ale Americii. Deși polul Nord se află în afara zonelor economice exclusive ale acestor țări, recenta descoperire a dorsalei Lomonosov a relansat dezbaterea pe tema suveranității teritoriale asupra Arcticii(d).
