Exista o dispozitie sufleteasca in care, daca nimeresti, privirea iti capata o ascutime de microscop: vezi detalii de o indescriptibila finete si sesizezi corelatii pe care nu le banuiai. Dispozitia aceasta e starea de panica. Cred ca nimeni nu-si doreste sa cada in ea, si totusi revelatiile pe care le capeti traind-o rascumpara trauma psihica prin care ai trecut. Datorez starilor mele de panica descoperirea unui timp de intelegere pe care nu-l banuiam: perspectiva afectiva. Nu, nu e vorba de empatie, adica de acea apropiere sufleteasca prin care poti intui ce se intimpla intr-un om, si cu atit mai putin de simpatie, adica de o indragire prealabila prin care sa poti presimti motivatiile unei fiinte. E vorba de altceva: de o acuitate a perceptiei pe care ti-o da gindul ca, privind un amanunt oarecare, s-ar putea sa nu-l mai vezi niciodata.
Ceea ce deosebeste aceasta perceptie de cea obisnuita este ca fiecare fleac te izbeste prin importanta lui. Iarasi nu e vorba de ceea ce se spune indeobste, si anume ca, in asemenea clipe, iti trec prin minte cele mai absurde si mai futile ginduri, aflate in uimitor contrast cu gravitatea situatiei in care te afli. Nu de asta e vorba, ci de intensitatea cu care toate fleacurile se impun atentiei.
