Răspuns:
Părintele Trandafir - popa Tanda - era fiul dascălului Pintilie din satul Butucani. În tinereţe ostenise tare mult până ajunsese popă. Şi încă popă chiar în satul lui, sat mare, cu oameni înstăriţi. Numai că popa era cam aspru la judecată şi la vorbă şi cu oamenii şi cu protopopul. Aşa că sătenii şi protopopul făcură ce făcură şi părintele Trandafir, popa Tanda, fu mutat cu tot cu nevastă şi cei doi copii în satul Sărăceni.
Satul era aşezat pe un deal, între văi care se inundau de câte ori se umflau apele. Sătenii încetaseră să mai cultive ceva, creştea pe acolo doar răchita. Casele, de lemn, erau cum era numele satului, sărăcăcioase, fără garduri, nevăruite, fără hornuri, fumul ieşea prin acoperiş.
Biserica era chiar în vârful dealului, de lemn şi ea, aplecată într-o parte fiindcă îi putreziseră stâlpii din faţă. Popii nu stătuseră mai mult de trei zile acolo şi fugiseră. Acum îi venise rândul părintelui Trandafir, care nu avea unde fugi, trebuia să stea, că nu mai căpăta el alt sat de la protopop. Numai că în satul ăsta nu erau nici pomeni, nici ospeţe...
Prima predică a părintelui Trandafir a fost despre oamenii leneşi şi cei harnici. În cuvinte frumoase le-a arătat oamenilor ce păcătoși sunt leneşii şi cum e bine să lucreze oamenii în toate anotimpurile, spre a fi fericiţi. Oamenii l-au ascultat cu mare atenţie şi părea că de a doua zi toţi se vor pune pe munca. În duminicile următoare au venit din ce în ce mai puţini, până nu a mai venit niciunul.
Părintele era însă de acela care dacă îl scoţi pe uşă, vine prin gard, astupi gardul, vine peste el şi îl mai şi rupe. Aşa că a plecat prin sat, la oameni, dacă nu au mai venit oamenii la el. Întâi le-a dat sfaturi şi le-a vorbit frumos. Ei îi încuvinţau vorbele şi leneşii făceau tot ce ştiau ei, adică stăteau.Într-un târziu, după vreun an, a început să-şi bată joc de leneși pe unde îi afla: vedea o casă cu acoperişul spart, îl lăuda pe omul casei că iubeşte lumina, vedea o femeie cu cămaşa nespălată, se mira în râs că poartă rochie de postav, stătea unul culcat la umbră, îi ura spor la munca. După atâta tândălitură, oamenii i-au zis Popa Tanda şi aşa i-a rămas numele. În doi ani de zile nu a rămas nici un om din sat neluat în râs de părinte. Dar nu a reuşit să îi facă să se pună pe munca.
Atunci Popa Tanda a început să îi ocărască. Oamenilor nu le-a plăcut asta şi l-au ameninţat că se duc să îl spună la episcopie ca să îl mute de acolo. Abia atunci a început popa să-i ocărască mai straşnic, doar-doar l-or scoate din Sărăceni. Numai că tocmai atunci i se făcu milă episcopului de el şi nu ascultă cererile oamenilor, aşa că Popa Tanda rămase pe loc.
În timpul ăsta familia părintelui crescuse. Acum avea patru copii. Când se întorsese de la episcopie, nevasta tocmai îl născuse pe al patrulea. A stat părintele şi s-a gândit bine, s-a dus la biserică şi s-a rugat îndelung, plângând şi cerând ajutorul ceresc.
