Se dă textul:
Puțin câte puțin, pe măsură ce ne apropiam de destinaţie, denumirile deveneau mai
sinistre: într-o dimineaţă cetoasă am lunecat pe Marea Şerpilor... Două zile mai târziu
eram în Lacul Morţii, învecinat cu Lacul Viselor. Când am intrat în Mlaştina Molimelor,
aproape că nu mai vorbeam, iar negura încercuia nava. Eram toţi ca bolnavi, de parcă
am fi băut apă infectată. Dar eu puteam să jur că nu din pricina apei: din cauza denumi-
rilor. Denumirile acelea aduceau cu ele un fel de febră. Ştiu și eu, poate că începusem să
delirez. Oricum, așa se părea.
În Marea lui Humboldt, numită aşa pentru... în fine, numită aşa pentru vreun motiv
barecare, căpitanul a ieşit ca de obicei din cabină și, şchiopătând, cu harta înfăşurată în
mână, a venit să-i spună ceva timonierului. L-am urmărit de la postul meu, înfrigurat,
şi mi-amintesc că mi-am zis în sinea mea că harta aceea blestemată poate mai mult ne
pierdea decât ne călăuzea.
Dar iată că, la o deviere neaşteptată, căpitanul alunecă, mai mult ca sigur din cauza
piciorului de lemn - și harta fu luată de vânt şi dusă spre nicăieri. Toţi au rămas parali-
zați văzând acea formă dreptunghiulară cum planează în aer în direcția apei, transfor-
mată într-o pasăre neputincioasă. Cât despre mine, nu ştiu dacă dintr-un simţământ de
vinovăție sau de frustrare (văzând truda atâtor luni cum dispare în valuri), n-am şovăit
o clipă și m-am aruncat după hartă.
(Rui Zink, Cititorul din peşteră, traducere de Micaela Ghiţescu)​