Johan Huizinga s-a nascut in Groningen, ca fiu al lui Dirk Huizinga, profesor de psihologie si al Jacobei Tonkens, care a murit la doar doi ani dupa nasterea acestuia. Huizinga a absolvit gimnaziul municipal si a intrat la universitate in 1891, luindu-si diploma in limbile indo-germanice in 1895. A studiat lingvistica comparativa la Universitatea din Leipzig, iar dupa intoarcerea din Germania a dobandit titlul de ,,Profesor Doctor". In lucrarea sa de dizertatie a tratat figura clown-ului in drama sanscrita. Principala sa inclinatie a fost spre istorie dar, deoarece cunostintele profesorilor sai erau destul de sarace, a fost nevoit sa se reorienteze spre lingvistica.
Din 1916 pana in 1932, Huizinga a fost editor la ziarul De Gids. In 1926 a calatorit in Statele Unite, despre care publicase deja un studiu, ,,Mensch en menigte in America" (1918), despre caracteristicile culturale ale acestora. Aceasta calatorie a condus la publicarea unui nou studiu in 1926, ,,Amerika Levend en Denkend". In 1938 Huitinga a devenit vicepresedintele Comitetului International de Cooperare Intelectuala cu Liga Natiunilor. Alsarmat de extinderea fascismului si a crizei culturale, Huizinga a scris cartea ,,In de schaduwen van morgen", pe care fiul sau, Jacob Herman Huizinga, a tradus-o in limba engleza sub titlul ,,In the Shadow of Tomorrow".
In 1937 acesta s-a insurat cu Auguste Scholvinck. Dupa ocuparea germana a Olandei, din timpul celui de-al doilea razboi mondial , Universitatea din Leiden a fost inchisa. In 1941 Huizinga a tinut un discurs despre influenta germana asupra stiintei si culturii olandeze si a fost arestat de nazisti. A fost eliberat in 1942, dar i-a fost interzis sa se intoarca in Leiden. Huizinga a murit in detentie in De Steeg, in Gerderland, la 1 februarie 1945, cu doar cateva luni inainte de sfarsitul razboiului.
Prin formatia si activitatea sa, Huizinga apare in cultura secolului XX ca un descendent al lui Jacob Burckhardt. El infaptuieste, ca si acesta, o foarte savanta dar totodata lipsita de pedanterie sinteza intre istoria cultural-politica si aceea artistica a Occidentului - de unde si altitudinea discursului sau care atinge adesea sfera celor mai cuprinzatoare vorbiri despre cultura si spiritualitatea europeana.
,,Acesta este prin excelenta cazul lui Homo ludens ; privita din perspectiva intregii opere, aceasta carte apare drept rezultatul unui moment de satietate in activitatea istoricului si savantului, destindere si joc cultural final, venite firesc, la capatul unei vieti de sobrietate stiintifica si rigoare extrema." (Gabriel Liiceanu)
Prefata - Introducere
Pe langa denumirea de homo sapiens, speciei noastre i s-a dat si denumirea de homo faber, omul faur. Autorul considera insa, ca homo ludens, omul care se joaca, indica o functie la fel de esentiala ca si cea de faur. Acesta are convingerea ca civilizatia umana se naste si se dezvolta in joc si ca joc.
Jocul este considerat un fenomen de cultura, nu doar o functie biologica si este tratat cu mijloacele unei gandiri proprii stiintei culturii. Pentru a nu folosi notiuni din domeniul psihologiei si al etnologiei, J. Huizinga introduce termenul ,,ludic" pentru a face referire la ,,ceea ce tine de joc sau de joaca" (< fr. ,,ludique").
Jocul este mai vechi decat cultura, pentru ca notiunea de cultura presupune, in primul rand, o civilizatie, o societate omeneasca, iar animalele nu l-au asteptat pe om ca sa invete sa se joace.
Jocul este mai mult decat un fenomen pur fiziologic sau decat o reactie psihica determinata pur fiziologic. Principiul activ care ii confera jocului esenta nu poate fi numit intelect, deoarece ar fi prea mult spus, dar nici instinct.
Psihologia si fiziologia au incercat sa stabileasca natura si semnificatia jocului.Astfel, originea si fundamentarea jocului au fost sursa a numeroase divergente, jocul fiind considerat: descaracrea unui surplus de forta vitala, spiritul de imitatie congenital, nevoia de destindere, un exercitiu pregatitor in vederea activitatii serioase, un exercitiu de stapanire de sine, tendinta de a domina si de a-i intrece pe ceilalti, drenarea nevinovata a unor porniri daunatoare, sau satisfacerea unor dorinte imposibil de satisfacut in realitate.
Toate aceste teorii pornesc de la aceeasi ipoteza: faptul ca jocul are loc de dragul unei realitati, ca serveste unei anumite finalitati biologice. Toate variantele enumerate sunt raspunsuri la intrebarea ,,Din ce cauza si cu ce scop se practica joaca?", insa nici unul dintre ele nu este concludent, toate fiind doar raspunsuri partiale, neexcluzandu-se unul pe celalalt. Raspunsul adecvat ar trebui sa le cuprinda pe celelalte, ori sa le preia intr-o unitate de ordin superior.
