În excursie la Barăgan
Câmpia din faţa mea pare că nu are capăt. Verdele crud al lanului de grâu a înghiţit totul în jur. A ajuns până la linia orizontului şi ameninţă să pună stăpânire asupra cerului. Din loc în loc, dâre lungi, de la urmele tractoarelor, brăzdează ogorul şi dau impresia existenţei unor poteci către înaltului cerului. Aproape îţi vine să crezi că dacă mergi pe aceste urme, vei ajunge să atingi norii pufoşi, care au acoperit o parte din cerul albastru.
Un miros de proaspăt, venit de la vegetaţia verde care înveleşte pământul, îţi umple nările şi te îmbată cu emanaţii curate. În câteva luni, peste aceste câmpuri, rodul se va aşterne. Grâul va face spic, iar verdele crud al pământului se va transforma într-un galben auriu. Câmpia se va transforma într-un covor de aur, care va aştepta tăcută să fie cutreierată de gospodarii harnici ai locului.
Un vânticel molcom şi timid adie uşor peste plantele ce se ridică cu grijă spre cer. Firele verzi de grâu se mişcă în bătaie vântului şi creează senzaţia unei mări în mişcare. Val după val mişcă într-o parte şi alta firele verzi de grâu, antrenând toată câmpia într-un dans armonios. Când vântul încetează, totul în jur se întoarce la încremenirea specifică. Dacă din când în când câte o pasăre nu ar săgeta cerul, aş putea jura că timpul stă în loc. Niciun lătrat de câine, niciun ciripit de pasăre nu curmă liniştea perfectă care domneşte în jur. Calmul naturii este atât de dens, iar liniştea naturii atât de profundă, încât îţi poţi auzi bătăile inimii.
Privind pentru mai multe minute în şir acest tablou, simţi cum te scufunzi în natură cu toată fiinţa. Auzi cum şopteşte şi îţi citeşti gândurile. Dacă ştii să asculţi, îţi vorbeşte despre frumuseţea naturii şi despre istoria încărcată a locurilor.
