Istoria antică reprezintă dacă nu cel mai spectaculos capitol cronologic al istoriei umanităţii, cel puţin un palier temporal care continuă să stimuleze imaginaţia cercetătorilor şi a pasionaţilor de istorie deopotrivă. Departe de fi relegată de publicul larg, istoria antică, cu precădere cea greco-romană, este de multe ori adusă în prim-planul preocupărilor mass-media. Iar aceasta fie că este vorba de lucruri obişnuite (filmele artistice sunt doar un exemplu) sau de problematica salvării patrimoniului cultural al unui stat sau al Europei (este cazul, de pildă, al dezbaterii cu privire la Roşia Montană).
Însă istoria antică însoţeşte prezentul sub forme diverse şi uneori surprinzătoare. Există elemente care s-au născut în antichitate şi cu care fiecare dintre noi ne aflăm zilnic în contact – politica, democraţia sunt concepte născute în Grecia antică. Apoi, sunt elemente care stau la baza felului în care cultura noastră este constituită şi setul de valori pe care îl promovează – creştinismul, dar şi budismul şi confucianismul sunt religii care apar în epoca antică.
Altfel spus, antichitatea este parte a moştenirii culturale europene care ne structurează şi astăzi acţiunile, credinţele şi valorile. Din această perspectivă, studierea istoriei antice este importantă nu pentru că din punct de vedere cronologic se plasează înaintea celorlalte epoci istorice (excepţie făcând preistoria). Nu pentru că, de pildă, cele şapte minuni ale Lumii Vechi sunt o creaţie a aceluiaşi palier cronologic. Sensul profund al cercetării istoriei vechi este acela că un istoric trebuie să ştie contextul în care au apărut elemente culturale care ne marchează activitatea ca oameni ai secolului XXI.
