În istoria greacă întâlnim un mare număr de medici mergând să-şi exercite meseria în locuri îndepărtate, până şi la curtea regelui perşilor; vedem artişti părăsindu-şi patria pentru a munci în atelierele unor maeştri reputaţi, pe alţii venind să-şi exercite talentul în cetăţi bogate sau pe lângă prinţi puternici. Încă din epoca arhaică se întâlnesc oameni, precum Pitagora, Solon, spartanul Licurg, care călătoresc în ţările riverane ale Mediteranei orientale, istorici precum Hecateu din Milet sau Herodot care sunt totodată călători neobosiţi, aşa cum au fost mai târziu Strabon şi Pausanias. În epoca elenistică, ambasadele, ca accea a lui Megastene sau cea a lui Deimah pe lângă Alitohade, fiul lui Sandracotos, erau pretexte pentru călătorii lungi de explorare în inima Indiei. În sfârşit, în epocile elenistică şi romană, turismul s-a dezvoltat considerabil. Egiptul şi Orientul Apropiat erau pentru greci marile regiuni turistice.
Dacă nu foloseau căile maritime, grecii călătoreau în general pe jos, uneori călare pe un cal un catâr, mai rar într-o căruţă. În Grecia propriu-zisă, raritatea drumurilor carosabile făcea imposibilă orice călătorie lungă cu un vehicul cu roţi. Călătorul se echipa cu încălţări solide, îşi acoperea capul cu petasa şi se înfăşura cu o manta groasă spre a înfrunta ploile şi răcoarea nopţilor. Grecul mergea singur, înarmat cu un pumnal, o bâtă solidă şi cu puţin bagaj adunat într-o boccea legată de un băţ purtat pe umăr,atunci când nu putea încredinţa unui sclav această greutate măruntă. Niciodată, înainte de a pleca în călătorie, un grec evlavios nu uita să ofere un sacrificiu zeilor, pentru a dobândi protecţia lor şi a afla semnele favorabile. Plecarea în călătorie avea loc dimineaţa şi călătorul umbla agale, admirând priveliştea, bucurându-se de blândeţea zilei, stând de vorbă cu ţăranii întâlniţi pe drum sau alăturându-se altor călători. Izvoarele umbrite erau locul ideal de oprire, unde consuma mâncarea adusă cu sine, care consta din măsline, ceapă şi smochine, cu o bucată de maza (turtă din orez). Noaptea putea fi petrecută sub cerul liber sau, în oraşe, sub vreun portic, însă numai rareori, căci ospitalitatea era un obicei prea răspândit pentru ca cel care călătorea să nu găsească într-o fermă izolată, într-un sat sau un oraş, o gazdă primitoare care să-i ofere „focul şi sarea”. Se întâmpla adesea ca omul să aibă în multe cetăţi o gazdă înrudită. Încă din epoca lui Aristofan se găseau hanuri, al căror număr a sporit în perioadele următoare; este adevărat că, în general, ele erau de proastă calitate şi cu faimă proastă, aşa încât oamenii din societatea bună le ocoleau.
