Indică impactul pe care l-a avut asupra elevului întâlnirea cu profesorul de științe naturale, așa cum reiese din
textul dat.
M-a cucerit de la cea dintâi lecție și a rămas preferatul meu până la moarte, câțiva ani mai târziu, Nicolae
Moisescu, profesorul de științe naturale. Era înalt, foarte slab, aproape uscat și părea mai bătrân decât era pentru că
avea părul și mustățile albe. Vorbea încet, rar, parcă și-ar fi economisit forțele, și vorbea plimbându-se prin fața
băncilor, cu pași mici, ușori, întretăiați de scurte opriri ca să poată privi mai bine, adânc, în ochi, unul din elevi. Zâmbea după fiecare frază, parcă ar fi parcă ar fi vrut să sublinieze punctul și pauză care trebuiau s-o separe de
fraza următoare. Întovărășea expunerea cu gesturi largi, leneșe, și atunci înțelegeai cât de perfect izbutise să-și
dozezeze puțina energie de care dispunea.
Avea acest obicei: venea cu microscopul în clasă și ne chema pe rând să privim, și apoi îl puneam sa desenăm
pe tabla cele ce văzusem. Arareori unul din noi izbuti să reproducă, foarte aproximativ, acele stranii forme irizate*,
madreporice*, pe care le descopeream, leabuream, le pierdeam și le descopeream din nou, învârtind încet șurubul
microscopului. M-a remarcat, cred, pentru că mă număram printre cei care se dovediseră în stare să deseneze ce
vedeau. De atunci, nu m-a mai slăbit. Mă privea mereu în ochi, parcă mi-ar fi cerut părerea, îmi punea necontenit
întrebări. Pe nesimțite, m-am trezit că sunt anumite taine pe care le înțelegeam. Erau tainele acelei puteri misterioase
pe care Moisescu o numea „Natură”, înțelegeam de ce fluturele de pădure are aripile de culoarea scoarței de copac, de ce ariciul este prevăzut cu țepi, de ce bărbătușii atâtor păsări atâtor păsări sunt mai exuberant împodobiți decât
femelele. […] Lumea nu se mai arăta ca o aglomerare de vietăți și fără întâmplări fără legătură între ele, ce se
dovedea a fi rezultatul unei voințe unice și irezistibile. […] Dar mai cu seamă am învățat se iubesc și se disting
felurite animale, îndeosebi reptilele, batracienii și insectele. Nicolae Moisescu ni le arăta în planșe colorate, sau
împăiate, sau conservate în borcane cu alcool, în insectare. Apoi, le-am contemplat, cu întreaga clasă, la Muzeul de
Științe Naturale de la Șosea. Am revenit de atunci, cu regularitate, în fiecare duminică, toată iarna aceea. Și cu câtă
nerăbdare n-am așteptat să se desprimăvăreze, ca să pot, în sfârșit, să pornesc după insecte în pădurile din jurul
Bucureștiului... Poate că pasiunea aceasta pentru științele naturale m-a salvat, m-a ajutat să traversez criza în care
intrasem, aproape fără să-mi dau seama, și care nu era numai o criză de pubertate. Căci în afară de zoologie nu mă
interesa nimic.
(Mircea Eliade, Memorii)
