1.care sunt celelalte personaje
2.precizeaza ce emotie sugereaza replica,, Ei, ei! măi Zaharie, zic eu, coborându-ne la vale spre Pășcani;de-acum și munții i-am pierdut din vedere, înstrăinarea noastră este hotărâtă cine știe pentru câtă vreme! ''.
3.ce trăsătură a țaranilor români este indicată de personajul narator în ultimul paragraf? Cum este exemplificată?



Cum nu se dă scos ursul din bârlog, țăranul de la munte strămutat la câmp și pruncul, dezlipit de la sânul mamei sale, așa nu mă dam eu dus din Humulești în toamna anului 1855, când veni vremea să plec la Socola, după stăruința mamei. [...] Și Iașii, pe care nu‐i văzusem niciodată, nu erau aproape de Neamț, ca Fălticenii. [...] Dar acum se schimba vorba: o cale scurtă de două poște, de la Fălticeni la Neamț, nu se potrivește c‐o întindere de șase poște, lungi și obositoare, de la Iași până la Neamț. Căci nu vă pară șagă: de la Neamț până la Iași e câtu‐i de la Iași până la Neamț, nici mai mult, nici mai puțin. [...]
Și, scurtă vorbă, ne adunăm, cu rudele lui Zaharia, cu ale mele, în ogradă la moș Luca, sărutăm noi mâna părinților, luându‐ne rămas‐bun cu ochii înecați în lacrimi și, după ce ne suim în căruță, supărați și plânși, ca vai de noi, Luca Moșneagu, harabagiul nostru, dă bici cailor [...].
După un scurt popas, făcut la podul de la Timișești, de pe Moldova, pornim înainte spre Moțca și suim încet‐încet codrul Pășcanilor. Apoi, din vârful acestui codru, mai aruncăm, nemernicii de noi, câte‐o căutătură jalnică spre munții Neamțului: uriașii munți, cu vârfurile ascunse în nouri, de unde purced izvoarele și se revarsă pâraiele cu răpejune, șopotind tainic, în mersul lor neîncetat, și ducând, poate, cu sine multe‐multe patimi și ahturi omenești, să le înece‐n Dunărea măreață!
— Ei, ei! măi Zaharie, zic eu, coborându‐ne la vale spre Pășcani; de‐acum și munții i‐am pierdut din vedere, și înstrăinarea noastră este hotărâtă cine știe pentru câtă vreme!
— Cum ne‐a fi scris de la Dumnezeu sfântul, zise Zaharia, cu glasul aproape stins, ș‐apoi rămase dus pe gânduri tot drumul, până la Blăgești, peste Siret, unde ne‐a fost și masul în noaptea aceea.
Dar vai de masul nostru! Aici, pe prispa unui rotar, puțin de nu era să rămânem chiori. De cu seară și până după miezul nopții am stat numai într‐o fumăraie de baligi, ca la carantină, și tot ne‐au coșit țânțarii.
— Așa‐i viața câmpenească, zise moș Luca [...]. Cum treci Siretul, apa‐i rea și lemnele pe sponci; iar vara te înăduși de căldură, și țânțarii te chinuiesc amarnic. N‐aș trăi la câmp, Doamne ferește!
Și așa, luându‐ne rămas‐bun de la gazdă, care era tot afară culcat, pe altă prispă, plecăm. Și cum ieșim în șleah, părerea noastră de bine: întâlnim câțiva oameni, cu niște care cu draniță, mergând spre Iași. Ne întovărășim cu dânșii, de frica lăieșilor din Ruginoasa, și hai‐hai, hai‐hai, până‐n ziuă, iacătă‐ne în Târgul‐Frumos, unde‐am și înjunghiat câțiva harbuji într‐ales, de ne‐am potolit, deocamdată, și foamea, și setea. Apoi, după ce s‐au hodinit caii, am pornit înainte, spre Podu‐Leloaie; și de aici, tot înainte spre Iași, mai mult pe jos decât în căruță, căci zmeii lui moș Luca se muiaseră de tot; și țăranii noștri, glumeți cum sunt ei, ne tot șfichiuiau [...].