Explicație:
propoziție principală cunoaște mai multe interpretări în diverse gramatici, în funcție de limbi și de autori. Comun în ele este că propoziția principală nu depinde din punct de vedere sintactic de nicio altă propoziție.
Propoziția principală unică dintr-o frază imprimă întregului său propriul ei caracter din punctul de vedere al scopului comunicării și al afectivității (enunțiativă, interogativă directă sau exclamativă), ceea ce se reflectă de obicei în intonație (în aspectul ei vorbit) și în punctuația finală (în aspectul ei scris), de exemplu (propozițiile principale cu litere aldine): Cine ți-a dat voie să pleci deși n-ai terminat?; Ce bine e când suntem împreună![1].
Într-o frază, propoziția principală dispune fie de o anumită suficiență și autonomie semantică, limitate însă prin relațiile ei cu alte propoziții din frază, fie de o insuficiență semantică și de o lipsă de autonomie, completate de relațiile ei cu alte propoziții din frază
