Răspuns:
Acum multe secole în urmă, înainte ca omul să fi atins cu piciorul suprafața pământului, o mamă și fiul ei viețuiau în înțelegere. Luna și Pământul, veșnic veseli, nu duceau grija zilei de mâine. Dar pe pământ, apăru fără de știre o ființă. Avea două picioare că păsările cerului. două membre asemenea cangurului, ochi pătrunzători ca de pisică, urechi rotunde ca la urs și păr de zimbru în creștetul capului. Putea merge, dar și înota. Putea să se târască, dar și să se cațere, și din toate făcea un joc.. Era mai isteț decât un elefant și cea mai inventivă viețuitoare. pământul nu a observat, că pe atunci nu existau oglinzi, dar luna a surprins omul cum se dezvolta pe corpul fiului ei ca o plagă, o bubă și un parazit. Pe atunci Luna era verde și plină de mări, oceane sau fluvii, dar pentru prima oară plânse. Plânse cu amar ani la rândul deasupra pământului, pentru că știa că omul îi va aduce distrugerea. Și încet, încet secă.. deveni palidă și moartă, dar chiar și în zilele noastre, când omul îi rănește fiul, ea își mai stoarce din suflet câteva lacrimi ca să le arunce pe el, poate l-o mai înviora. Dar adevărul e că și Pământul a început să pălească. Acoperit de fumul fabricilor și de plasticul omului, aproape că nu mai poate fi recunoscut că un moșneag sub barba albă. Poate, cine știe? dacă vom avea grijă de el, va întineri din nou și va plânge și el deasupra lunii ca să o umple de vlagă și lumină..
