Frunzele toamnei se vânzoleau deasupra trotuarului luminat de lună,în așa fel încât fata care se plimba pe-acolo părea că stă pe o platformă mobilă,pusă-n mișcare de vânt și de frunze.Își ținea capul plecat,pentru a privi jocul frunzelor stârnit de pantofii ei.Avea o față delicată,albă ca laptele,cu o expresie de lăcomie suavă,de neobosită și atotcuprinzătoare curiozitate.Părea uluită de tot ce vedea,iar ochii ei negri erau atât de concentrați asupra lumii,încât nu le scăpa nicio mișcare.Îmbrăcămintea fetei era albă și părea că șoptește.Privind-o.avu senzația că-i aude mișcarea mâinilor în timp ce mergea și foșnetul aproape imperceptabil al feței ei palide,care se întoarse când își dădu seama că la un pasdistanță se afla un bărbat care aștepta în mijlocul trotuarului.Coroanele copacilor foșniră deasupra ei,ca o ploaie uscată.Fata se opri uimită,dar nu se dădu înapoi,ci rămase locului,privindu-l pe Montag cu niște ochi atît de negri,strălucitori și vii,încât el avu impresia că spusese ceva neobișnuit de frumos.Știa însă prea bine că buzele lui se mișcară doar pentru a rosti un simplu salut,iar când fata se arăta hipnotizată de salamandra de pe brațul lui și de discul cu pasărea Phoenix de pe brațul lui,îi vorbi în sfârșit:
-De bună seamă că ești noua noastră vecină,nu-i așa?
-Iar dumneata trebuie să fii pompierul,rosti ea cu glas tărăgănat,ridicându-și privirea de pe însemnele profesiei lui.
-Ce ciudat spui asta...
-Aș fi știut chiar cu ochii închiși,zise ea încet.
-Din pricina mirosului de kerosen?Nevastă-mea se plânge mereu din cauza lui,râse el.N-ai cum să scapi de mirosul acesta.
-Nu,n-ai cum,rosti fata,cu teamă.
(Ray Bradbury,Fahrenheit 451)
Realizează portretul moral al personajului feminin din acest text