Peisaj autumnal
Recviemul florii de cireș
Pe cerul limpede, aproape pustiu, strălucea
un soare nou, un soare renăscut şi cald, ce mângâie cu mii de braţe lungi iarba de un verde crud prin care răsăriseră, ici-colo, cârligei de un alb pur şi brânduşe.
În dealurile îngropate în galbenul florilor de com se răsfrângea ecoul unor glasuri blânde de păsări; contopindu-se într-un cântec nemaiîntâlnit, o adevărată operetă a primăverii, ale cărei note şi măsuri neaşteptate nu puteau fi închise în partituri.
Păşind fără vreo direcţie anume pe potecuţa îngustă ce traversa livada, am fost fermecată de aroma inconfundabilă a florilor din cireşul înalt. Numai el îşi ţinea trunchiul drept, în timp ce trupurile zvelte ale prunilor se legănau pe melodia brizei calde a lunii mai.
Deschizând ochii, m-am regăsit pe potecuţa noroioasă a livezii umbrite de nori gri, privind împietrită la crengile tremurânde ale pomilor ce încă ţineau cu disperare de câteva frunze maronii, cadaverice şi spre siluetele lor fragile care aproape erau frânte de turbarea apocaliptică a vântului de noiembrie. Urletul acestuia răsuna, împreună cu un ecou de regret. Am privit spre stânga: nici urmă de florile roz ale cireşului înalt. Rămăsese doar un ciot înconjurat de rumeguş umed şi iarbă palidă, acoperită de trupuri de frunze moarte şi udate de lacrimi imense de ploaie.
