Răspuns:
Mireasma pădurii îmi îmbată simţurile. Mă apropii cu grijă de ea, pentru a nu o deranja, şi o privesc minute în şir. Mă încearcă un sentiment care mă copleşeşte. Atât de tăcută şi liniştită, aşa cum o ştiu din totdeauna, dar atât de prezentă în viaţa noastră a oamenilor. Fragilă, dar rezistentă în acelaşi timp nu ştie să se supere. Ştie doar să vieţuiască. Indiferent de cât rău îi facem, îi tăiem copacii, îi rupem crengile şi frunzele, ea se încăpăţânează să reziste. Dar nu orice fel de rezistenţă, ci o rezistenţă demnă şi falnică, precum copacii seculari care cresc în ea. Deşi nu pare, pădurea este asemenea nouă oamenilor. Dacă petreci mult timp cu ea, îi poţi auzi glasul şi îi poţi înţelege foşnetul neîntrerupt. Dimineaţa lacrimi de rouă se scurg de pe braţele pădurii, lacrimi care o înviorează şi o hrănesc deopotrivă. Seara, liniştită, pădurea îşi întinde obosită crengile şi îmbrăţişează cu căldură amurgul rece al nopţii. Adoarme liniștită cu gândul la o lume mai bună, o lume în care oamenii îi recunosc meritele şi mai mult decât atât, o respectă.
