În vara când împlinisem paisprezece ani, pentru prima oară, am vizitat litoralul Mării Negre, împreună cu familia mea. Deoarece ideea de a traversa țara la volan nu îi surâdea tatălui meu, am mers cu trenul.
Era pentru prima oară când mă urcam într-unul. Am pășit pe coridor ca prin vis, de parcă intrasem într-o lume nouă.
De fapt, cumpărarea biletelor sau așezarea pe locurile noastre îmi amintesc cu greutate cum au decurs, bucata de început a drumului devenind pentru mine o amintire nebuloasă. Îmi amintesc, totuși, cum, la scurt timp după momentul plecării, am adormit subit. În perioada aceea îmi petreceam nopțile citind, surmenajul era de așteptat.
În continuare, îmi amintesc visul cu o luciditate terifiantă. Se făcea că mergeam pe străzi străine, prost pavate și îngropate în nămol, cu cerul stând să cedeze în fața greutății stropilor de ploaie. Era frig. Mânată de un instinct al reveriei și de picioarele mele dezgolite care erau tot mai reci, am intrat într-o cafenea de modă veche, singura clădire din împrejurimi.
M-am așezat la o masă, lângă șemineul în care tresărea arzând o grămadă de lemne. În localul aproape pustiu mai era o adolescentă, probabil cam de vârsta mea, care mă fixă cu o privire goală și se apropie cu un zâmbet fad pe buze.
Cu un glas aproape inaudibil, care îmi ajunse la urechi sub forma unui ecou îndepărtat, spuse ,,Ce cauți în visul meu, călătoareo?".
M-a trezit sora mea, dormisem întreg drumul: adică îngrijorător de mult. Când am coborât din vagon, în teribila teribila aglomerație a gării, m-am izbit de o adolescentă, o fată probabil de vârsta mea, care îmi șopti cu un zâmbet insipid pe buzele subțiri:
— Ce cauți în visul meu, călătoareo?
Apoi îmi puse o mână pe umăr, de parcă m-ar consola pentru zăpăceala ce mi-o provocase și se pierdu printre sutele de trupuri care mișunau pretutindeni, în timp ce cuvintele ei erau duse departe, adânc în mintea mea, de o briză prea rece ca să fie de vară. Era frig.
