Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, perspectiva narativă din fragmentul de mai jos. Bufnind pe nări, țâșnind fuioare lungi de aburi, trenul se opri înaintea peronului. Câteva clipe nu se mai putu vedea decât o mare învălmășeală de oameni și de geamantane. Spre norocul lui, Vasile Murășanu ajunse într-un vagon în care erau tot străini. Un loc mai era liber, dar Vasile nu intră, ci rămase pe coridorul vagonului. O clipă se gândi să se coboare, să cerceteze unde este vreun coleg de-al lui, dar nu se putu hotărî, de teama să nu scape trenul. [...] Nici nu avu vreme să se gândească mult, se auzi un fluierat prelung, și trenul porni. Vasile Murășanu avu o tresărire de adâncă bucurie, de plăcere: mergea acasă! Era trecut de douăzeci și trei de ani, adeseori în ceasurile de studiu își făcuse planuri serioase, bărbătești, – credea el, – asupra viitorului, și, totuși, bucuria ce-o simți acum era copilărească, dulce, ușoară, ca o alintare. Gara, casele din oraș, stâlpii de telegraf zburau în urma lui, și el simțea, ușor, deliciul apropierii de casa părintească. Căci în clipa dintâi el nu se gândea decât la ai lui, la părinți, la cele două surori mari, la frățiorul mai mic, la casa, la curtea, la grădina lor. Și la gândul că le va revedea în curând, o căldură, o moleșire plăcută i se răspândeau în tot trupul, ca și când ar fi fost iarăși băiat de șase ani și ar fi adormit în mângâierile mamei, care și-ar fi purtat domol degetele prin părul lui. Ion Agârbiceanu, Arhanghelii