VA ROG FRUMOS URGENT!!! Caracterizează personajul Gore din textul de mai jos: GORE SE HOTĂRÎ ÎN CELE DIN URMĂ să-i scrie. Altă soluţie nu vedea. De mult voia să stea de vorbă cu Ea. Ultima dată, alaltăieri-seară, jurase, strângând pumnii în faţa oglinzii: – Mâine îi vorbesc! Cu orice preţ. Jur pe… Și cum se privea încruntat în oglindă, căutând pe ce anume să jure, găsi: – Dacă nu, să-mi iasă o bubă în vârful nasului! Se apropiase de oglinda toaletei, turtindu-și nasul, și rămase înlemnit. Exact în vârful nasului îi ieșea o bubă! Așa nu putea sta de vorbă cu Ea. Amânase, așadar, convorbirea, dar nu pentru mult timp. Pentru 5 minute. Ce-ar fi s-o cheme la telefon? Îi știa numărul. Cartea de telefon se deschidea singură la numărul cu pricina. Era acolo un nume apropiat, al Ei, și unul – același – străin, de care se temea: numele tatălui. Și dacă va răspunde tatăl?! O să închidă telefonul! Dar dacă va răspunde Ea? – Precis că voi închide și în acest caz! recunoscu Gore necăjit și, de furie, începu să-și frece buba din vârful nasului. Mama trecea, trebăluind, spre bucătărie și – pentru a doua oară – repetă întrebarea pe care Gore nici n-o auzise: – E grea problema, Gore? Băiatul tresări: – Nici nu avem matematică! Roși imediat. Se afla, într-adevăr, cu caietul de matematică în faţă de peste un ceas. Dar nu pentru vreun exerciţiu. În caiet, între filele de la urmă, erau însemnările lui „secrete“: o poză, versuri și un început de jurnal, fiindcă în afară de date nu mai scrisese nimic. Ce să fi scris? O cunoștea de 13 ani, erau vecini, urmau aceeași școală, numai că în clase paralele. Nu-i venea să creadă că ani și ani vorbise cu Ea, se jucaseră împreună, uneori o înghiontise… […] A doua zi, mergea spre școală. Ningea. Fulgii i se opreau pe plasturele din vârful nasului și lui îi venea să strănute întruna, când o văzu apropiindu-se și, fără să-și dea seama, se pomeni vorbindu-i: – Când mai mergi la patinaj, cheamă-mă și pe mine! – De ce? îl întrebă Ea, dar Gore nu răspunse. Îl apucase o nouă serie de strănuturi și-l durea nasul. Ciudat însă, se simţea mândru, demn, curat și întrebă brusc, între două strănuturi, cu vocea lui subţirică, de care nu se mai rușina: – Voi ce aveţi la română? (Voi ce aveţi la română? din vol. Recreaţia mare, de Mircea Sântimbreanu)