Istoria cred că poate fi înţeleasă sau poate contribui la o schemă explicativă asupra individului, lumii, traiectoriei generale a umanităţii, dar nu dacă ea este asemănată cu învelişul mort pe care l-a lăsat în urmă un organism odinioară viu, dacă ne gândim că ce a fost demult nu mai contează astăzi, sau că trebuie privit într-un context închis. O amintire. Aşa cum amintirea individuală ajută la înţelegerea comportamentului personal, tot aşa am spune că memoria colectivă ajută omenirea să se autoînţeleagă. Analogia o forţăm puţin, pentru că ea preface istoria într-un fel de putere mitică, care în plan existenţial se imprimă cu putere în grupul particular aşa cum amintirea individuală se imprimă în fiecare individ în parte.
Dar pentru a pătrunde un fapt istoric, trebuie să trecem dincolo de înţelegerea sa ca amintire, pentru că ea presupune un timp individual infuzat cu experienţe foarte subiective. Ori ceva ce s-a petrecut demult ne loveşte iniţial ca un obiect străin, un fel de fosilă fascinantă, care în sine nu are o valoare de experienţă imediată. Prin urmare, noi suntem cei care creează dinamica epocii, coerenţa ei, însemnătatea ei, spiritul ei.
Este dificil şi totodată semnificativ ce face istoricul, căci el se străduieşte să înţeleagă faptul şi procesul istoric ca pe o chestiune existenţială, încărcată de sens, iar pentru a face asta se detaşează mai întâi de trecut, eliberându-l de proiecţiile prezentului, pentru a se reapropia într-o încercare de identificare cu el, de integrare a sa în destinul umanităţii. Istoria nu este de la sine înţeleasă, naturală ci presupune o iniţiativă epistemică, culturală, spirituală. Intr-un fel, reconstruind-o, noi o creăm. Determinante sunt procesele, dar poate mai determinantă este viziunea noastră, depistarea şi prezentarea realităţilor prin filtrul conştiinţei noastre.
