●Dupa terminarea Primului Război Mondial, un obiectiv central, prioritar al politicii externe românești l-a constituit recunoașterea internațională, prin tratate, a desăvîrșirii statutului național unitar român ca expresie a voinței liber exprimate de Sfatul Țării de la Chișinău la 27 martie-9 aprilie 1918, de Congresul General al Bucovinei la 15-28 noiembrie 1918 si de Adunarea Națională de la Alba-iulia din 1 decembrie 1918.
●Confirmarea internațională a unirii românilor la 1918 s-a realizat în cadrul Conferinței de Pace de la Paris, ale cărei lucrări s-au desfășurat între 12 ianuarie și 28 iunie 1919. Delegația oficială romana era formată din primul-ministru Ion I. C. Brătianu, șeful delegației, general Constantin Coandă si Alexandru Vodă-Voevod, delegat al Consiliului Dirigent din Transilvania.
●In conformitate cu prevederile convenției încheiate la 4-17 august 1916, România trebuie sa se bucure la Conferința de Pace de drepturi egale ca puterile învingătoare, ca parte considerată. Marile puteri învingătoare format din șefii guvernelor Marii Britanii, Franței, SUA si Italiei au urmărit satisfacerea intereselor proprii în dezvoltarea statelor mici si mijlocii precum România, semnand tratatele de pace, elaborate de Conferinta de la Paris.
●Prin Tratatul de la Saint-Germania, semnat la 10 septembrie 1919 de către marile puteri, iar de România la 10 decembrie 1919, prevedea desființarea Imperiului Austro-Ungar si stabilirea frontierelor Austriei, Cehoslovacia și Ungaria, limitandu-se la hotarele ei strict etnice. Prin acest tratat, Austria a fost obligată să renunțe în favoarea României la toate drepturile sale asupra Bucovinei.
