Menționează care sunt modurile de expunere întâlnite în text.

”Când Mihnea intră în odaie, ochii unchiașului, afundați sub cercul albit al sprâncenelor, clipiră ca o candelă ce moare, și buzele-i vinețite șoptiră tremurând aceste cuvinte:
- Fătul meu! Fă inimă vitează! Fii stâlp țeapăn casei noastre și nu-ngădui să cază biata moșie părintească pe mâna oltenilor, p-a Basarabeștilor trăzni-i-ar Domnul din senin! C-așa avem noi lăsat cu blestem de la moși strămoși: pace și răgaz să n-avem cu neamul lor cel urgisit. De-ț va da Domnul Dumnezeu putere și tărie, să nu cruți, să n-aibi milă, când te vor vedea înfrânt și ticăit. Mâna mea s-a muiat, nu mai poate rodica buzduganul ăsta, vechiul meu tovarăș, bunul meu prieten; ia-l acuma tu în mâinile tale, și proașcă să faci, când vei izbi cu dânsul în dușmanii noștri. Să n-abi milă!
Glasul i se curmă; ca un fior i se strecură prin tot trupul și rămase încleștat! Atunci, în mijlocul acelei tăceri de spaimă, prin care trecea suflarea morții, în loc de sunetul cuvios al clopotelor, se auzi o zăngăitură înfundată de cătușe și de lanțuri.
Erau bieții vecini robiți și puși în fiare de răposatul armaș, care zăceau aruncați în fundul pivnițelor cetățuii sale, și acum, în mijlocul nopții, își scuturau dureroasele lor lanțuri.
Apoi totul intră în tăcere; prin odăi abia se auzea ceva suspinuri de femeie, și p-afară văietarea viforoasă a crivățului. Întunericul domnea peste tot.
Deodată însă începură a se deosebi tropote de cai, și curând după aceea câțiva călăreți băteau tare cu paloșele în poartă.
Stoica, om vechi al casei, deschise oblonul, scoase capul pe o îngustă ferestruie și întrebă:
- Cine e?
- Oameni buni! Răspunseră d-afară.
- Ce cătați așa înnoptat pe la casele creștinilor?
- Suntem de la domnie, noi, boieri ai țării și venim să ne închinăm noului Domn ales de obște, lui Mihnea Vodă.”