Răspuns:
Seria cuceririlor habsburgice pe seama Imperiului otoman, declanşată de înfrângerea lor în ultimul asediu asupra Vienei (1683), a cuprins, după Ungaria şi Croaţia, şi spaţiul transilvan, râvnit datorită poziţiei sale strategice şi resurselor sale naturale. În contextul în care în zonă se manifestă atât interesele Poloniei cât şi ale Rusiei, Imperiul otoman a instaurat în ţările române un nou regim, regimul fanariot.
Instaurarea stăpânirii habsburgice
Pentru cucerirea Transilvaniei, aflată din 1541 sub suzeranitate otomană, Imperiul habsburgic a alternat mijloacele diplomatice cu presiunea militară. Profitând de slăbiciunea principelui Mihai Apafi, Habsburgii au impus, într-o primă etapă, prin Tratatul de la Blaj, prezenţa armatei austriece în multe din oraşele Transilvaniei, iar principatului o serie de obligaţii financiare. Un an mai târziu, sub presiune armată, a fost acceptată protecţia împăratului.
Aceasta marchează practic sfârşitul suzeranităţii otomane şi începutul dominaţiei habsburgice, în ciuda rezistenţei manifestate de populaţia unor oraşe ca Baia Mare, Bistriţa sau Braşov. Diploma Leopoldină emisă în 1691 fixa statutul politic al Transilvaniei şi regimul de organizare internă, iar pacea de la Karlowitz aducea recunoaşterea noii realităţi politice de către Poarta otomană.
Organizarea principatului a fost reglementată de cele 18 puncte ale Diplomei Leopoldine. Potrivit acesteia, Transilvania devenea provincie a imperiului condusă de împărat prin intermediul unui guvernator. Devenită din 1765 Mare Principat, Transilvania şi-a păstrat autonomia - chiar dacă mult ştirbită - şi vechile structuri politice şi confesionale.
Era astfel conservat sistemul celor trei naţiuni privilegiate cărora le erau confirmate vechile privilegii, iar sub aspect confesional erau acceptate ca religii recepte (oficiale) religia catolică, calvină, lutherană şi unitariană. Diploma îi excludea însă în continuare pe românii majoritari de la exercitarea drepturilor politice, menţinându-i în situaţia de „toleraţi”.
