Consider că afirmația lui Ion Heliade-Rădulescu: Politețea este adunarea la un loc a gustului celui bun a fiecărui veac. Gustul cel bun nu se învață, el e în inimă, conține, într-un limbaj ușor desuet, dar sincer și direct, o definiție personală a politeții.
Potrivit DEX, politețea este un ansamblu de reguli de comportament în spiritul bunei-cuviințe, al amabilității, al respectului reciproc. Nu altceva exprimă primul enunț al llui Heliade-Rădulescu. Prin sintagma sugestiv pleonastică adunarea la un loc, autorul plasticizează noțiunea modernă de ansamblu de reguli, iar gustul cel bun poate sugera tocmai comportament în spiritul bunei-cuviințe, al amabilității al respectului reciproc. Ancorarea în timp, prin sintagma a fiecărui veac, trimite la ideea de civilizație a unei epoci, despre care se știe că își are propriile reguli de comportament. De exemplu, reverența pe care domnișoarele din secolul al XIX-lea erau obligate să o facă în fața adulților în semn de respect ar stârni astăzi, probabil, ilaritate. Asta nu înseamnă, însă, că obligația tinerilor de a-i saluta pe adulți, indiferent de forma uzitată în fiecare epocă, nu reprezintă, oricând și oriunde, un gest de politețe.
Dacă primul enunț citat exprimă o idee cu caracter obiectiv, cel de-al doilea conține o reflecție subiectivă, care accentuează ideea că bunul simț este o manifestare a nobleții sufletești, o calitate intrinsecă, pe care educația nu o poate forma.
Prin urmare, consider că, indiferent de nume și de epocă, gustul bun sau bunul-simț sunt manifestări ale politeții, atitudine care nu se manifetă sincer în absența unei chemări interioare
