Răspuns:
Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. Iată-l în Ţal!..., de I.L. Caragiale, caşetând timid drama eşuării din neşansă a vocaţiei de elită în meschinăria unei ocupaţiuni pedestre: „- Eu, nene Iancule, n-am avut noroc să dispun de părinţi care să-nţeleagă de ce fel de copil dispuneau, pe onoarea mea! Păcat că nu m-au dat să-nvăţ filosofia! eu ieşeam filosof, să nu crezi că spun mofturi: asta era nacafaua mea, nu negustor!”. Avem aici de-a face cu o durere înăbuşită autentică, amplificată, prin sugestie, de împrejurarea că malaxarea ei se consumă auster în intimitatea frământată a personajului.
Lui Mitică-Solitarul îi urmează, în lanţul surprizelor Mitică - Marele Mut. Guralivul, locvacele, palavragiul, risipitorul de vorbe, cel pentru care imperativul „a se tăcea!” reprezintă o sintagmă interzisă, se retrage sumbru într-o linişte rău prevestitoare şi refuză îndelung dialogul la care este provocat. În pofida insistenţei celor trei camarazi cu care adoptă o singură formă, regresivă, de comunicare gestul.
Explicație:
