Răspuns:
Ovidiu exilat şi Jonathan Swift, satiricul irlandez care a făcut o strălucită carieră în Anglia, au fost doi peregrini foarte diferiţi: unul a împărtăşit soarta exilatului cu forţa, celălalt s-a autoexilat, părăsindu-şi baştina cu prima ocazie. Ovidiu a luptat cu singurătatea lui absolută departe de Roma, „satul său globalizat” principal. Cu toate că au trăit în circumstanţe diferite, ambii scriitori au împărtăşit aceeaşi atitudine faţă de locul lor de baştină. În ultimă instanţă, ambii au avut de suferit mult mai mult decât au putut să-şi imagineze în tinereţe.
Swift a părăsit Irlanda natală plecând în Anglia, la Londra, şi 20 de ani după aceea va considera acest oraş centrul lumii. Totuşi, când a fost nevoit să se întoarcă la baştină, care îi devenise între timp străină, s-a simţit întristat şi străin. Ca scriitor este, până la urmă, un învingător. În pofida modului de viaţă protestant, pe care l-a acceptat totuşi, el s-a aflat mereu „între” culturi, ca să folosim o noţiune pusă în circulaţie de către Edward Said, şi această poziţie i-a sporit gradul de luciditate, i-a alimentat viziunea critică asupra realităţii. Spre deosebire de Ovidiu care şi-a încheiat opera fiind în exil, Swift şi-a scris cărţile aflându-se în autoexil, într-un exil impus, într-un exil literar, departe de politică, putere etc. Nimic rău în aceasta. E adevărat că Philemon şi Baucis este o creaţie mai timpurie, i-a apărut pe când autorul făcea primii paşi în literatură. Cât de profund şi cât de diferit au supravieţuit cei doi scriitori?
O succintă paralelă cu satira lui Swift relevă şi mai bine valoarea Metamorfozelor în care Ovidiu a oferit o extraordinară evocare a lumii mitice romane.
Reamintesc, în acest sens, câteva idei ale unor scriitori: Ted Hughes a definit Metamorfozele drept o lucrare în care pasiunile îşi inversează sensurile, devin mituri. Nimic neobişnuit, am zice. Istoriile lui Ovidiu nu au vreo tangenţă directă cu situaţiile evocate în Philemon şi Baucis. Poetul irlandez Michael Longley, cunoscut prin calmitate şi stăpânire de sine, expune cu multă exactitate, fără denaturări ori adăugiri, conţinutul strofelor păstrând şi spontaneitatea rimei şi ritmului operei.
Istoria emoţionantă despre o pereche de oameni care au scăpat de suferinţele provocate de sfârşitul care îi desparte, relatată în imagini elegante, poetice, formează nucleul operei lui Ovidiu.
Naratorul este Lelex, un ins cărunt aflându-se la unul dintre nenumeratele ospeţe din timpul eroilor antici. El povesteşte lui Theseu următoarea istorie despre viaţa şi moartea lui Philemon şi Baucis, un cuplu de ţărani săraci care trăiesc în linişte şi dragoste, fericiţi, ospitalieri cum le-o cerea datina străveche: într-o noapte le-au păşit pragul casei modeste zeii Apollo şi Hermes, travestiţi, cărora le-au oferit ceea ce aveau: un vin simplu şi o saltea cu iarbă. Ceea ce se întâmplă în continuare i-ar face invidioşi pe cei mai exigenţi vegetarieni. Pe masă încep să apară cireşe exotice, puţină brânză şi ouă coapte în cenuşă, smochine, curmale, prune şi nuci, faguri de miere. Baucis şi Philemon îşi dau seama că musafirii lor nu sunt oameni obişnuiţi, ci nişte zeităţi. Vinul curge fără sfârşit, iar ulciorul se umple din nou într-un mod miraculos. Speriaţi de-a binelea, bărbatul şi femeia încearcă să mai sacrifice şi o gâscă, pentru a fi cât mai pe plac zeilor. Scena devine tragi-comică. Ei aleargă caraghios după pasărea care face ocolul mesei, ocrotită de zei, dar obosesc, căci au genunchii scârţâiţi. În sfârşit, zeilor li se face milă de bătrâni şi-i cruţă. Reamintim că în legendele antice clasice zeii îi pedepsesc pe acei care se arată a fi zgârciţi, neospitalieri, provocând potop, şi, dimpotrivă, îi răsplătesc pe oamenii primitori, de data aceasta pe ţăranii noştri,
