Răspuns:
Substantivele proprii din acest text sunt „Florica” (numele satului) și „Râul Doamnei” (numele râului din apropiere).
Aceste locuri sunt reale, este vorba despre un sat și un râu de lângă Pitești. Florica (în prezent Ștefăneștii Noi) este satul în care a copilărit Ion Pillat, pe moșia bunicului său. Râul Doamnei străbate acest sat și se varsă apoi în Argeș.
● În primul rând, efectul acestor substantive proprii este de evocare a copilăriei autorului. Descrierea pe care o regăsim în poezie este chiar a satului în care autorul a copilărit. Acele locuri îi sunt foarte familiare și le descrie în poezie cu un sentiment de nostalgie, cauzată de trecerea timpului.
● Dar aceste substantive proprii au și rolul de face legătura între temele poeziei. Avem pe de-o parte nostalgia copilăriei, iar pe de altă parte tema trecerii ireversibile a timpului. Râul, apă curgătoare (individualizat prin „Râul Doamnei”) simbolizează curgerea timpului. Tabloul satului (individualizat prin „Florica”) este doar o clipă în timp: „Sclipește Râul Doamnei înspre apus, o clipă...”. Trecerea ireversibilă a timpului, prezentată sub pretextul amintirii satului copilăriei, îi provoacă autorului sentimente puternice, aproape dureroase, de nostalgie: „timpu-n zbor, pe care cutremurat l-ascult”.
● În al treilea rând, substantivele proprii îl ajută pe cititor să facă o analogie între Florica / Râul Doamnei și locurile propriei copilăriei, făcând astfel mai ușoară perceperea mesajului poeziei. Cititorul trăiește mai intens sentimentul de nostalgie („rănit de-un dor târziu”) atunci când se raportează la locurile pe care le cunoaște din propria experiență.
Versurile:
Străinul, de Ion Pillat
„Pe bancă, sub castanul din vie, te așează,
Străine, ce venit-ai priveliștea s-o vezi –
Florica e acolo, cu casă, parc, livezi,
Și peste drumul mare: zăvoiul. Înserează.
Câmpia e albastră și-n zare norii ard.
Sclipește Râul Doamnei înspre apus, o clipă...
Un taur muge; puțul cu lanț și roată țipă;
Și vrr !... un zbor de vrăbii zbucnește dintr-un gard...
Te-apleci mirat, străine, pe-amurg ca pe o ramă
Ce-ar străluci din umbra muzeului pustiu,
Și crezi, pornind aiurea, rănit de-un dor târziu,
Că ai cuprins Florica... Dar n-ai zărit, ia seamă,
Pe-albastra depărtare a luncii de demult,
Trecutul meu, ce arde sclipind în Râul Doamnei –
N-ai auzit, deodată rupând tăcerea toamnei,
Vrr !... timpu-n zbor, pe care cutremurat l-ascult.”
