Răspuns:
Poezia este construită pe două planuri distincte, inegale ca întindere și cu pondere inversată în accentuarea ideii de bază: un plan este al femeii, celălalt al bărbatului. Femeia este o copilă naivă, dornică de a se realiza prin iubire. Bărbatul este un contemplativ, sedus de dulceața jocului inocent, dar încrâncenat să atingă Absolutul, preocupat, într-un ceas când putea să cunoasca fericirea, de altceva, mai înalt și mai întelept, după cum reiese din îngăduința sa față de prea plinul pasional al fetei: „Eu am râs, n-am zis nimica”.
Amintirea devine prilej de meditație asupra fragilității ființei umane în Univers. Din această perspectivă, condiția omului este tristă, pentru că este repede trecător; nu poate reveni asupra erorilor de conduită existențială, dar nici nu poate păstra, atunci când trăiește, clipa fericirii. Asta este ceea ce Eminescu face, suprapunând peste tema erotică a poeziei, o alta temă, a timpului, care este motivul fundamental al întregii sale creații romantice. De aceea, ”Floare albastra” este nu numai o poezie de dragoste, cum apare la prima lectură, ci și o meditație cu rezonanțe mai grave asupra condiției umane în genere.
Această interpretare înlatură și controversele iscate în primele ediții ale poeziilor lui Eminescu, în care unii editori au publicat varianta „Totul este trist în lume”, adverbul „totuși” părându-li-se nefiresc și în afara realității estetice a acestei poezii de dragoste. Însă cuvântul așezat de poet în finalul micului său poem este cum nu se poate mai sugestiv și plin de ecouri metafizice.
