Ne-am cunoscut acum vreo doi ani în urmă. Cum? Nu ştiu. Nu ne aducem
aminte. Cred că prietenia noastră se continuă dintr-o altă viaţă. Ne-am
trezit una în viaţa celeilalte în mod întâmplător, iar dacă e cu
putinţă, mi-aş dori să mergem în continuare până la capăt. Probabil că
în viaţa următoare ne vom reîntâlni fără să ştim ce ne leagă. Poate vom
avea ocazia să ne îndreptăm greşelile din prezent.
Regret însă certurile, discuţiile pe care le-am avut. Într-un fel
ne-au adus mai aproape, dar pe de altă parte, există o linie aproape
invizibilă care ne desparte. Îmi place să o ascult, să-i ascult
poveştile, întâmplările, grijile care o macină. Îmi place să petrec
timpul alături de ea povestindu-i trecutul. Oarecum am rămas blocată
undeva în trecut. Am rămas blocată la momentul când mi-am dat seama că
nu-i pot povesti prezentul. De câte ori încerc, mă opresc. Prefer să o
ascult pe ea. Nu pot să-i împărtăşesc bucuriile, gândurile, grijile. Am
încercat de nenumărate ori. Dar am simţit aceea linie fină, aproape
imperceptibilă care se trasează de fiecare dată când îi vorbesc. Dar
poate pe viitor, peste ani, o să putem îndepărta orice fel de graniţă.
Pe final, vreau doar să ştie că este o persoană specială în viaţa
mea, o prezenţă benefică şi sora pe care mi-am dorit-o din totdeauna. Ceva gen
