Ne-am cunoscut acum vreo doi ani în urmă. Cum? Nu ştiu. Nu ne aducem aminte. Cred că prietenia noastră se continuă dintr-o altă viaţă. Ne-am trezit una în viaţa celeilalte în mod întâmplător, iar dacă e cu putinţă, mi-aş dori să mergem în continuare până la capăt. Probabil că în viaţa următoare ne vom reîntâlni fără să ştim ce ne leagă. Poate vom avea ocazia să ne îndreptăm greşelile din prezent. Regret însă certurile, discuţiile pe care le-am avut. Într-un fel ne-au adus mai aproape, dar pe de altă parte, există o linie aproape invizibilă care ne desparte. Îmi place să o ascult, să-i ascult poveştile, întâmplările, grijile care o macină. Îmi place să petrec timpul alături de ea povestindu-i trecutul. Oarecum am rămas blocată undeva în trecut. Am rămas blocată la momentul când mi-am dat seama că nu-i pot povesti prezentul. De câte ori încerc, mă opresc. Prefer să o ascult pe ea. Nu pot să-i împărtăşesc bucuriile, gândurile, grijile. Am încercat de nenumărate ori. Dar am simţit aceea linie fină, aproape imperceptibilă care se trasează de fiecare dată când îi vorbesc. Dar poate pe viitor, peste ani, o să putem îndepărta orice fel de graniţă. Pe final, vreau doar să ştie că este o persoană specială în viaţa mea, o prezenţă benefică şi sora pe care mi-am dorit-o din totdeauna. Ceva gen
