Răspuns :
pot sa-ti dau intr-un fel textul:O scrisoare pierduta de I.L. Caragiale Aparand pe parcurs Cetateanul, odata cu intrarea lui in scena VII din actul II, se lamurese misterul scrisorii pierdute si gasite si iar pierdute Absurd al absurdului, este caracterizat chiar de autor si caracterizarea se mentine ulterior Cetateanul (sovaind): Sluga! (In tot jocul sughite si sovaie) La intrebarea ce pofteste, pusa de Tipatescu si Cine e asta? de Zoe, Cetateanul imperturbabil, sughitand, raspunde: Eu? Eu sunt alegator si din nou sovaind refuza sa spuna cum il cheama. Precizeza ca nu este turmentat, dar face o destainuire menita sa contureze si mai bine pesonalitatea lui Trahanache si a intregului clan: Nu sunt turmentat spune el (zambind precizeaza autorul) coana Joitico Las ca ne cunoastem Ma cunoaste Conu Zaharia de la 11 februarie (n.n. 11 februarie 1866 data complotului reactionar care a dus la detronarea lui Al. I. Cuza). Nu e vorba, tinem la d. Nae Catavencu e din sotietate dar vorba e, eu alegator eu (sughite) apropritar, eu pentru cine votez? (sughite) d-aia am venit (sovaie). Iata conturata persoana Cetateanului care face un laitmotiv din intrebarea eu pentru cine votez?, intrebare combinata insa cu sughituri si sovairi. Astfel, Caragiale isi supravegehaza personajul si in miscari, nu numai in vorbe, facand si din el un partizan in marele ghem incalcit al politicului. Destainuirile lui si el cu aspect derutant ca si Agamita sugereaza nu numai o cunoastere a politicii, ci si o participare activa. Si Cetateanul, ca si toate celelalte pesonaje, precizeza Mircea Tomus: sunt angrenate intr-un conflit politic, e drept o tensiune surda sau exploziva le dicteaza cuvintele, reactiile si, totusi, ele executa, in acelasi timp, un ritual, dupa anumite legi imuabile si cu sfintenie respectate: ca prezident, Trahanache oficiaza, ca oratori, Farfuridi si Catavencu, asemenea; ascultatorii insisi oficiaza, si daca Cetateanul turmentat este scos afara in imbranceli de partizanii celui de al doilea orator, daca interpelarile lui il deranjeaza pe acesta, obligandu-l sa apeleze la autoritatea prezidentiala, nu ne putem multumi sa vedem aici o simpla ilustrare a inconsecventei unui personaj, care abia cu cateva replici in urma declarase foarte raspicat ca nu se teme de intreruperi. Cetateanul a tulburat tocmai ritualul discursurilor si al intreruperilor care fac parte organica din acest ritual; el insusi, cu toata bunavointa care il caracterizeaza, ar dori sa participe la acest dialog sacru ale carui elemente le si detine de altfel: si eu sunt!, incearca el sa exclame, sculandu-se sovaind si ridicand mana; Prezidentul simte aderenta lui la logica scenei si nu-l bruscheaza: Ce? ce esti d-ta stimabile?