Mi-am amintit de curând, cu totul întâmplător, ce extraordinară impresie mi-a făcut o carte pe care am citit-o în adolescenţă. Nu aveam decât 13 sau 14 ani, când mi-a căzut în mînă o colecţie de biografii intitulată Vieţile unor bărbaţi iluştri de Cornelius Nepos, în vechea Bibliotecă pentru toţi de la Minerva. Despre traducător nu mai am nici cea mai mică idee. Era vorba, după toate probabilităţile, de o ediţie prescurtată a singurului volum păstrat din opera lui Nepos (vechea BPT nu avea mai mult de o sută de pagini în format A6), la fel cu ediţia din Vieţile paralele de Plutarh, pe care am descoperit-o nu mult mai târziu, căutând eu biografiile celebre ale antichităţii, pentru care aceea a lui Nepos îmi trezise, s-ar zice, gustul. Ani buni după aceea l-am citit pe Plutarh în traducerea completă a lui N. I. Barbu de la Editura Ştiinţifică. Nu şi pe Nepos, despre care nu ştiu nici măcar dacă a avut parte de o astfel de ediţie modernă.Încercînd să refac motivele interesului pe care Nepos şi Plutarh mi l-au stârnit, am crezut o vreme că m-a atras biograficul propriu-zis, adică amestecul de mit şi anecdotă, de prea eroic şi de prea uman. Nu exclud ca un astfel de motiv să fi existat. N-am devenit însă un cititor pasionat de biografii, după această experienţă, ceea ce m-a determinat, cînd mi-am pus problema, să caut o altă cauză pentru fascinaţia exercitată asupra mea de Vieţile unor bărbaţi iluştri şi de Vieţile paralele.Am recitit săptămânile trecute câteva pagini din Plutarh, în traducerile lui Petru Creţia şi a Adelinei Piatkowski (două numere din seria nouă a BPT) şi am avut o surpriză: mi-am dat brusc seama că mă înşelasem în privinţa interesului meu pentru biografie şi că adevărata lui raţiune era alta. Nepos, Plutarh, Varro, Suetoniu şi alţi biografi din antichitate n-au propriu vorbind o metodă ştiinţifică de apreciere a surselor pe care-şi bazează reconstituirea. Biografiile scrise de ei sânt evenimenţiale şi psihologice, mai apropiate de ficţiunea literară decât de istorie. Spiritul critic nu le lipseşte, dar e aşa zicând spontan, ca un fel de bun simţ, care le permite să pună la îndoială ori să accepte informaţia furnizată de lacunarele documente pe care le posedă. Şi cum nu sînt de obicei în stare să decidă ce trebuie folosit şi ce trebuie lăsat deoparte, nu renunţă la nimic, relatând totul, chiar dacă e contradictoriu. Mai mult: contradicţiile creează o puternică senzaţie de autenticitate. Adevărul pare pur şi simplu a nu putea fi găsit. Avea Demostene un talent înnăscut pentru oratorie sau succesul lui e rodul unui efort considerabil de a-si corecta dicţia şi de a-si îmbunătăţi respiraţia? Era Cicero un fanfaron sau poseda un dezvoltat spirit autoironic? Din textul biografiei paralele pe care le-o consacră Plutarh nu se poate afla un răspuns la aceste întrebări. Şi, fireste, nici la altele, multe, şi asta din cauza imposibilităţii de a verifica izvoarele.Chiar această slăbiciune a metodei biografice a celor vechi a stat la baza enormei mele satisfacţii de lectură. Şi cred că nu exagerez dacă spun că ea m-a învătat să citesc literatura. N-aveam nici vocaţia, nici, cu atît mai puţin, la vârsta cu pricina, formaţia unui istoric. Altceva mijea, se vede treaba, în mine, fără s-o ştiu, şi anume vocaţia de critic literar. Biografiile lui Nepos şi Plutarh mi-au oferit esenţialul pentru orice lectură critică: faptul de a întelege că ficţiunea nu conţine criterii ferme de adevăr, că poate fi plină de contradicţii, dând unuia o impresie opusă decât a dat celuilalt, şi că ea lasă spaţii mari pentru interpretări diferite. Acest pluralism hermeneutic a fost revelaţia lecturilor mele din biografii antichităţii. Ei mi-au sugerat infinitatea înţelesurilor cuprinse într-o ficţiune literară. Şi mi-au încurajat totodată subiectivitatea lecturii: am ştiut spontan că pot avea dreptate, în ipoteza mea nouă împotriva ipotezei general admise, şi că nu există nici o cale ca ea să-mi fie infirmată. Un critic in nuce are absolută trebuinţă de o astfel de încurajare, altfel abandonează, coplesit de cohorta celor care s-au pronunţat înaintea lui. Şi trebuie să fie sigur că lanţul de interpretări are atît de multe verigi, încît, oricând, poate să-i adauge veriga lui personală. O lectură care s-ar bloca, la un moment dat, când adevărul ar fi rostit definitiv şi irevocabil, nu este una critică. Biografii vechi mi-au insuflat colosala iluzie că interpretarea unei opere nu e apanajul nimănui şi nu are sfârşit.Cine nu găseşte în el forţa de a lua de bună iluzia cu pricina nu va deveni niciodată critic literar. Va rămâne un cititor, defensiv şi timid, zdrobit de prestigiul judecăţilor de dinaintea lui. Nepos şi Plutarh sînt vinovaţi de orgoliul care s-a născut în adolescentul care încă nu ştia ce va deveni: lor le datorez că n-am rămas un cititor nesăţios şi naiv, de la ei am învăţat cum trebuie citită de fapt literatura.
