Ceea ce incercam sa zic, (si se vede treaba ca n-am reusit) este ca
nu trebuie pus semnul egal intre institutia bisericii si crestinul
practicant (bun sau rau, in orice caz om, care se reprezinta pe sine, si
nu biserica). facusem o analogie cu justitia, care mi se pare un
exemplu mai extrem, si din cauza asta vorbind de la sine.
o sa incerc sa dezvolt acum mai coerent.
intai, cred ca trebuie facuta diferenta clara intre dumnezeu, religii,
biserici, si credinciosi. sunt 4 chestii diferite, si daca le amestecam
ma tem ca nu ajungem nicaieri.
deci dumnezeu e dumnezeu, nu ma hazardez sa-l definesc. unii ii zic
constiinta universala, altii adevar suprem, toate religiile sunt de
acord ca el e creatorul vietii, si ca scopul suprem al oricarui muritor
este de a ajunge sa se contopeasca cu dumnezeu.
religia ar fi un sistem de definire al lui dumnezeu. in amanunt, pus la
punct, justificat in mod logic, cu scopul de a raspunde la marile
intrebari, si de a calauzi muritorul pe drumul spre divinitate.
biserica, este institutionalizarea religiei. deja cand vorbim de
institutie am trecut din sfera divinului in sfera umanului. si cred ca
undeva intre religie si biserica s-a produs si o schimbare de scop.
biserica nu urmareste sa CALAUZEASCA muritorul catre dumnezeu, ci sa-l
CONDUCA. in ce ma priveste, consider biserica un instrument de control.
nimic rau aici, societatea are nevoie de control. codurile morale, care
stau la baza tuturor sistemelor legislative au fost initial de natura
religioasa, iar biserica a avut grija sa le aplice si sa le propage.
ceea ce spui, ca japonezii sunt un popor areligios, e inexact. japonezii
cred in karma si in reincarnare, ceea ce implica divinul. faptul ca nu
sunt dogmatici, e cu totul altceva.
panteismul este de asemenea o religie.
la baza tuturor sistemelor de valori sta religia, credinta intr-o forta
atotputernica si dreapta, ideea ca pana la urma dam socoteala in mod
obiectiv. intr-o lume atat de subiectiva, avem nevoie sa credem ca
pana...
