A fost odată într-o pustie mare un
pustnic, şi petrecea singur singurel. Vecinii săi erau fiarele
pădurilor. Şi aşa era de bun la Dumnezeu, încât toate dobitoacele i se
închinau, când se întâlneau cu dânsul.
Într-una din zile se duse pustnicul pe
marginea gârlei, care curgea pe-aproape de coliba lui, şi iată văzu că
vine pe apă un sicriaş smolit şi încleit bine, şi auzi un orăcăit de
copil ieşind dintr-însul.
Stătu puţin de cugetă şi, după ce făcu
rugăciune, intră în apă şi trase cu o prăjină sicriaşul la margine. Când
deschise, ce să vază în el? Un copilaş ca de vro două luni; îl scoase
din sicriu şi cum îl luă în braţe tăcu.
Acest copil avea un baier atârnat de
gât. Şi, dacă îl luă, văzu că într-însul era o scrisoare, o ceti şi află
că copilul de faţă este lepădat de o fată mare de împărat, care
alunecase şi ea în valurile lumei şi, care, de frica părinţilor, lepădă
copilul, îl puse în secriaş şi-i dase drumul pe gârlă, lăsându-l în
ştirea lui Dumnezeu.
Pustnicul voia din toată inima să
crească pruncul ce-i trimisese Dumnezeu, dară când se gândi că n-are cu
ce să-l hrănească îl podidi un plâns de nu se mai putea sfârşi. Căzu în
genunche şi se rugă lui Dumnezeu, şi o! minune! deodată răsări, măre,
dintr-un colţ al chiliei sale o viţă, şi numaidecât crescu şi se înălţă,
până la streaşina casei.
Pustnicul căută la dânsa şi văzu
struguri, unii copţi, alţii pârguiţi, alţii aguridă şi alţii tocmai în
floare; îndată luă şi dete copilului, şi văzând că-i mănâncă, se bucură
din tot sufletul lui şi mulţumi lui Dumnezeu. Cu struguri crescu copilul
până ce începu să mănânce şi câte altceva.
Iară daca se mai mări copilul, pustnicul
se apucă şi-l învăţă să citească, să adune rădăcini ca să se hrănească
şi să umble la vânat.
