In peisajul cam sarac al dramaturgiei interbelice (comparativ cu romanul si poezia) Lucian Blaga este o fericita exceptie. El cultiva teatrul poetic de idei, care pune in lumina deopotriva poetul, filozoful si dramaturgul. In dramele sale Blaga prelucreaza mituri stravechi pe care le regandeste, le reinterpreteaza, investindu-le cu sensuri filozofice. Aceste mituri stravechi sunt tratate in maniera moderna, expresionista. Mai mult decat in poezia, in dramaturgia se simte influenta expresionismului. Dramaturgul renunta la adancirea psihologiei personajelor si printr-o reductie expresionista realizeaza personaje–idei. Accentul se pune pe conflictul interior, pe conflictul de idei. Tot de estetica expresionista tine interesul pentru mitic, ancestral, arhaic dezlantuirea fortelor oarbe ale naturii, eul supratensionat. Problematica pieselor se refera la conditia creatorului, singuratatea personalitatii de exceptie, tema destinului, sacrificiul necesar pentru o idee. Referindu-se la dramaturgia lui Blaga criticul literar Eugen Todoran surprindea foarte bine particularitatile acesteia: Teatrul lui Blaga, ca teatru de idei dezvolta in conflicte tragice cu personaje interiorizate ideea fundamentala a poeziei lui: semnificatia ontologica a omului in relatie cu el insusi, cu societatea, cu lumea, cu divinitatea. Drama omului consta in aceea ca el creeaza spre a revela un mister, dar este limitat de franele transcendente, ramanandu-si doar sa intrezareasca un taram de dincolo.
