1. Doina este numită "cântic dulce" de eul liric deoarece reprezintă o creație poetică specifică poporului român prin care sunt exprimate sentimentele de dragoste, bucurie, tristețe sau jale, fiind ca o mângâiere pentru românul care o citește/ascultă.
2. Elementele naturii care se întâlnesc în aceste versuri conturează cadrul natural și legătura strânsă a românului cu natura: "vânt", "primăvară", "florile", "privighetorile", "iarna", viscol, "frunza", "codru","vale". Succesiunea anotimpurilor reprezintă elementele principale ale naturii din doină.
3. Verbul "a îngâna" din secvența "Bate vânt de primăvară,/Eu cânt doina pe afară,/De mă-ngân cu florile/Și privighetorile." are rolul de a contura legătura eului liric și a oricărui român cu natura în timpul primăverii, acesta bucurându-se de frumoasele flori și de cântecul minunat al privighetorilor.
Verbul "a mângâia" din secvența "Vine iarna viscoloasă,/Eu cânt doina-nchis în casă./De-mi mai mângâi zilele,/Zilele și nopțile." are rolul de a evidenția nevoia eului liric de a-și alina tristețea apărută în suflet din cauza iernii reci, alături de doină, cântec mult iubit, care alină sufletele deznădăjduite ale românilor.
4. Versurile "Frunza-n codru cât învie,/Doina cânt de voinicie" evidențiază legătura românului cu natura, aceasta fiind un motiv pentru a cânta cu bucurie doina mult iubită, care reînvie sufletele oamenilor asemenea frunzelor verzi, care învie codrul. Aceste versuri conturează cadrul anotimpului de vară, în care întreaga natură este plină de viață și alături de ea și omul, cântându-și doina.
5. Simetria ultimelor patru versuri reprezintă concluzia doinei, rezumând importanța doinei pentru eul liric român prin repetiția cuvântului "doină" de șase ori, în același loc, oferind și muzicalitate creației lirice. Versurile evidențiază importanța deosebită a doinei, prin repetizia substantivului, care pentru eul liric român devine un motiv pentru a-și spune revoltele, pentru a suspina și a se ține legat spiritual de ea, fiind ca o alinare a tuturor necazurilor. Totodată, acesta cântă și șoptește alături de doină, cu care viețuiește întreaga viață, astfel, eul liric conturează într-un mod deosebit legătura dintre creația poetică și sentimentele autentice românești.
"Doina zic, doina suspin,
Tot cu doina mă mai țin.
Doina cânt, doina șoptesc,
Tot cu doina viețuiesc."
6. Eul liric se adresează în mod direct doinei, prezența sa fiind indicată de pronumele și verbele la persoana I, singular. Pronumele "eu" repetat de patru ori în poezie reprezintă imaginea fiecărui român care a trăit pe meleagurile țării sale, ocrotit de natură, acesta fiind singurul său refugiu spiritual de-a lungul timpului.
7. Epitetele din text sunt: "cântic dulce", "vânt de primăvară", "iarna viscoloasă", "doina cea de jale".
Repetițiile din text sunt: "Doină, doină", "Eu cânt doina", "Tot cu doina" și repetiția substantivului "doina" de 14 ori.
8. Ritmul și măsura doinei respectă versificația populară, măsura fiind de 7-8 silabe, iar ritmul trohaic.
