Poezia in gradina da titlul volumului publicat de Dimitrie Anghel in 1905. Ca intreaga opera a poetului, in gradina poate fi perceputa ca un amalgam de curente literare, de influente estetice. Din acest punct de vedere, poezia se situeaza la intersectia dintre simbolism si romantism. Celor doua dominante li se adauga nota parnasiana.
Prima strofa asociaza prezenta firava a eului poetic cu frumusetea gradinii:
„Miresme dulci de (lori ma-mbata si ma alinta ganduri blande
Ce iertator si bun ti-i gandul, in preajma florilor plapande!
Rad in gramada: flori de nalba si albe flori de margarim,
De parc-ar fi cazut pe straturi un stol de fluturi de argint".
Cromatica e dominata de alb, cuceritoare culoare a puritatii care determina adancirea in calmul meditativ. Armonia florilor si a culorilor e perceputa mai intii olfactiv, pentru ca apoi eul sa-si construiasca o alteritate ce-si regaseste echilibrul si bunatatea, contopindu-se in aceasta armonie perfecta. Spatiul e unul idilic, la marginea paradiziacului, sugerat metaforic prin imaginea stolului „de fluturi de argint".
A doua strofa aduce cu sine nu numai imaginea inserarii, ci si o resemantizare complexa a starii idilice cu care debuteaza poezia:
„Sfioase-s boltile spre sara, si mai sfioasa-i iasomia:
Pe fata ei neprihanita se-ngana-n veci melancolia
Seninului de zare stansa, si-n trandafiri cu foi de ceara
Traiesc mahnirile si plange norocul zilelor de vara".
Melancolia nu se naste doar din apropierea inserarii, ci si dintr-o stare de pace sufleteasca, perfect compatibila imaginii iasomiei sau trandafirilor. Armonia simbolista a simturilor, cu accent pe vizual si olfactiv, e completata de melancolia eului surprins in spatiul ocrotitor al gradinii, specifica romantismului Biedermaier.
Pasul spre amintire e facut in urmatoarea strofa:
„Atatea amintiri uitate cad abatute de-o mireasma:
Parca-mi arunc-o floare rosa o mana alba de fantasma,
S-un chip balan lang-o fereastra rasare-n fulger si se stange / De-atuncea mi-a ramas garoafa pe suflet ca un strop de sange".
Nu e vorba de o amintire coerenta, ci de o aparitie fulguranta. Ea, amintirea, „rasare" si „se stange".
Rosul aprins se suprapune aici peste albul ce domina cromatic poezia. Sugestia e a unei complementaritati intre mireasma si imaginea garoafei, „strop de sange" pe sufletul celui ce-si reaminteste, pentru o clipa, o iubire trecuta.
Finalul textului ne poate sugera ca, daca ar fi sa descoperim un refren care organizeaza si da coerenta textului poetic, acela este, in varii ipostaze, „albul".
„Ca nalba de curat odata eram, si visuri de argint
imi suradeau cu drag, cum rade lumina-n foi de margarint
Si dulci treceau zilele toate, si-arar dureri dadeau ocoale
Ah, amintirile-s ca fulgii ramasi uitati in cuiburi goale".
Amintirea fulguranta face loc aici introspectiei, unei coborari in trecut, la vremea fericita a copilariei, asociata cu puritatea sufleteasca. Melancolia este cea care aduce la suprafata timpul trecut, privit cu nostalgie, dar fara dramatism. Interjectia din ultimul vers prelungeste melancolia. „Definitia' finala a amintirilor:
„amintirile-s ca fulgii ramasi uitati in cuiburi goale" ne pastreaza in acelasi registru dulce-nostalgic si in acelasi decor ocrotitor al gradinii. Amintirile sunt doar aparent „uitate".
Orice revenire in spatiul gradinii pare a presupune reaparitia melancoliei care, ca intr-o poezie eminesciana, „se face vers".
