Pe măsură ce relaţiile dintre Rusia şi Turcia deveneau tot mai încordate în a doua jumătate a anului 1876, partea română a considerat că era important să se semneze un acord cu partea rusă prin care să se asigure recunoaşterea independenţei României şi să garanteze integritatea teritorială. Deoarece partea rusă era interesată doar în semnarea unei înţelegeri prin care să se permită trecerea armatei ruse pe teritoriul românesc, negocierile au stagnat până în aprilie 1877, când, războiul ruso-turc era iminent. În aceste condiţii Rusia a acceptat să încheie o convenţie.În data de 4 aprilie 1877, la Bucureşti, ministrul de externe roman Mihail Kogălniceanu şi baronul rus Dimitri Stuart semnează convenţia specială cu privire la trecerea trupelor ruseşti “libera trecere pe teritoriul României şi tratamentul rezervat armatelor amice”, “toate cheltuielile care ar putea fi ocazionate de trebuinţele armatei ruse, de transportul său, precum şi pentru satisfacerea trebuinţelor sale” revenind Rusiei. Guvernul rus se obliga “a menţine şi a face a se respecta drepturile politice ale statului român astfel cum rezultă din legile interioare şi tratatele existente, precum şi a menţine şi apăra integralitatea actuală a României”.La 9/21 mai 1877 Mihail Kogălniceanu face o declaraţie în parlament prin care declară independenţa: “Domnilor deputaţi nu am cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa reprezentanţei naţionale că noi suntem o naţiune liberă şi independentă...”. În acest sens atât Camera Deputaţilor cât şi Senatul au votat moţiunea de independenţă.Chiar dacă România nu era implicată pe baza unui tratat şi în mod oficial în război, artileria şi trupele române le sprijină pe cele ruseşti în asedierea cetăţii Nicopole care se predă la 4 iulie. La 15 iulie deşi se refuzase iniţial ocuparea cetăţii Nicopole, deoarece diplomaţia rusă nu accepta să semneze o convenţie de colaborare româno-rusă care să conţină angajamente şi garanţii reciproce, comandamentul român, în urma situaţiei create de nereuşita primului atac rus asupra Plevnei şi a “insistenţelor personale ale împăratului”, hotărăşte trimiterea unor unităţi române peste Dunăre sprea a coopera cu armata rusă. George Manu primeşte însărcinarea să colaboreze cu armata rusă nu numai la ocuparea cetăţii Nicopol, ci şi mai departe, “chiar la Plevna, în marşul spre Isker”. Primele trupe româneşti, din divizia a IV-a , trec în 16 iulie Dunărea pe la Nicopole, sub comanda colonelului Rosnovanu.Intrarea în războiPrinţul Carol I a dorit încă de la începutul ostilităţilor ruso-turce din sudul Dunării să implice total România pentru a obţine statutul de cobeligeranţă şi să asigure recunoaşterea independenţei de către marile puteri, însă ruşii au refuzat în mod constant acest lucru susţinând că nu au nevoie de ajutor. Atitudinea lor s-a schimbat în august 1877, când armatele otomane au reuşit să oprească ofensiva rusă la Plevna, în nordul Bulgariei. Pentru a nu–i lăsa pe turci să contraatace decisiv ruşii au acceptat condiţiile lui Carol ca armata română să aibă propria bază de operaţii şi comandă separată.La întâlnirea din 16 august dintre Carol, ţarul Alexandru al II-lea şi marele duce Nicolae se hotărăşte crearea armatei de vest cu misiunea de a cuceri Plevna. Comanda o avea domnitorul Carol, iar din componenţa Armatei de vest mai făceau parte pe lângă trupele române şi corpurile IV şi IX ale armatei ruse. Trecerea Dunării de către armata română a avut loc patru zile mai târziu, la 20 august, şi s-a făcut pe un pod de vase pe la Siliştioara, lângă Corabia.Cucerirea redutei Griviţa - litografie de epocăLa ora 15 în data de 30 august, batalioanele de atac din Divizia a II-a pornesc asaltul asupra Griviţei
: Istoria românilor | Istoria României
