Noi suntem doar nişte actori obosiţi pe scena şubredă a vieţii. Gândim, judecăm, trăim, însă acţiunile ne sunt anticipate dinainte. Dar de către cine? Cine ţine sforile marionetelor care, deşi nu-şi dau seama, sunt înlănţuite de un scenariu imprevizibil, pe care doar regizorul îl ştie pe de-a-ntregul? El, regizorul, care a insuflat viaţă în iubitele sale marionete din lut şi care, deşi avea tot dreptul să aibă control absolut asupra acestora, le-a dat libertatea de a-şi modifica propriul scenariu, de a gândi, de a face cum şi ce vor ele. Acest regizor suprem are miliarde de piese de teatru, pentru a oferi fiecăruia dintre actori ocazia să aibă rolul principal într-una din ele. De asemenea, regizorul are tot pe-atâtea decoruri, având totuşi grijă să păstreze un element comun la fiecare – şi anume un copac cu nişte proprietăţi deosebite, la care vom face referire în rândurile ce vor urma. Acest copac – deseori numit şi Copacul Amintirilor – se comportă precum o cameră video, permiţând actorului să se-ntoarcă ori de câte ori doreşte la începuturile sale, când performanţele actoriceşti lăsau de dorit. Însă începutul piesei e cel mai frumos şi naiv, deoarece actorul trece printr-o primăvară sufletească, împodobindu-şi viaţa cu bucuria înfloririi. Primăvara, actorul nu este prea interesat de proprietăţile acestui copac, neavând motive întemeiate să deruleze caseta anilor. Vara, când actorul are un aer arogant şi crede că ştie totul despre acest joc de roluri capricios, copacul e demn de interes doar în momentele disperate, care actorului îi par fără de scăpare. Toamna, actorul revine ori de câte ori are ocazia la acest copac, regretând că piesa lui nu a avut atât de multe acte pe cât se aşteptase. Iarna, Copacul Amintirilor tinde, în majoritatea cazurilor, să devină obsedant, iar actorul ajunge să trăiască doar prin el. Actorul cade în plasa trecutului, înlănţuindu-se cu putere de primăvara vieţii sale, iar regizorul rămâne fără inspiraţie. Scenariul e acum doar o coală albă.
